Avem un artist. Ce facem cu el? Discuție cu Anca Lupeș.
Înrebările pot curge lanț. Totul este să avem și răspunsuri pentru ele. Mirajul de a fi pe scenă și de a avea un cântec la radio este mare. Dovada o găsim în popularitatea formatelor X și Vocea.
Și totuși într-o țară fără o industrie muzicală cu tradiție, unde statul împarte în continuare o parte bună din „cașcaval” (poate ar fi interesant un articol despre cât cheltuies consiile locale și primariile pe spectacele) nu-s prea multe voci? Ascultând fm-urile aș spune că nu.Radioul suferă de lipsă de personalitate, el a fost integrat sau a integrat un sistem care multiplică informația până la redundanță. Dintr-un mediu pasiv, am dorit să-l transformăm , cu orice preț, într-unul activ. L-am distrus genetic, i-am ucis tot acel miraj, acum totul este la vedere, expus, supraexpus. Tot acel sentiment de unu la unu a dispărut.
Și totuși el rămâne fascinant, un mediu aspirațional.
Pe Anca Lupeș am cunoscut-o recent, cu toate că amândoi ne învârtim în indistria asta mică. Eram focusați pe targeturi diferite. Însă o poveste de genul Mastering The Music Business nu trebuie lăsătă să treacă neobservată. Pentru că ea aduce laolaltă acei cățiva oameni, din industrie, care au ceva de spus. Și cred că ar fi bine să-i ascultăm. Pe scurt, Mastering The Music Business este prima conferinta dedicata muzicienilor independenti din Romania, dar si echipelor acestora, așa că am stat puțin de vorbă cu Anca pe tema asta.
Cât de cuantificabil este ceea ce faci?
Dacă prin ‘ce faci’ înțelegem activitatea mea în educația din domeniul industriei muzicale, da, este cuantificabil. Obiectivul meu în această perioada este să îi fac pe artiști și pe oamenii din echipele lor, să înțeleagă că industria muzicală este un lucru deosebit de serios și orice meserie care se înscrie în această industrie necesită studiu (ca orice altă meserie din orice alt domeniu), începând chiar cu cea de artist. Sigur, cu condiția să vrei ceva mai mult de la meseria aia, nu numai să-ti aducă pâine în traistă.
Se pare că am reusit să transmit cât de cât acest mesaj, pentru că mulți dintre cei care au participat la cursurile mele și-au cumpărat bilet și vor veni și la conferință (Mastering The Music Business, dacă mai este cineva care n-a aflat că se întâmplă pe 10 și 11 iulie).
Apoi, numărul celor care vor fi prezenți la conferință anul acesta este mult mai mare decât anul trecut, deci interesul pentru informare crește. Oamenii încep să înțeleagă că informația aduce după sine eficiența. Să înveți să faci un lucru din prima versus să încerci să descoperi singur prin încercări succesive, e mult mai eficient. Iar eficiența se traduce în câștig mai rapid, mai mare.
Cel mai mult mă bucur însă să văd că și alți colegi de-ai mei încep să dezvolte programe de educatie – mă refer aici la Florin Grozea (cu workshop-urile Secretele Industriei) și Dan Fintescu (cu Punctul pe Industria Muzicală). Am deschis o nișă care începe acum să se lărgească și asta nu are cum să nu fie bine.
Spun despre artiștii români ori de câte ori am ocazia, chiar și neîntrebată: “Ai noștri sunt la fel de talentați ca și ai lor, doar că ai lor au mers mai mult la școală”. Și mă refer la școlile de muzică, extrem de numeroase în piețele care contează (SUA, UK, Mexic etc). Iar în acele școli nu se mai studiază demult doar muzica, ci și solide elemente de music business. Pentru că în anul 2017, dacă vrei succes în muzică, nu-ți mai permiți să fii doar artist, ci trebuie să îmbraci și haina de antreprenor.
Putem vorbi despre o industrie muzicală în România? Cât e fake și cât e real?
Eu zic că un domeniu unde se învârt minim 100 milioane de euro anual nu are cum să se cheme altfel. Dacă vorbim de nivelul de profesionalism al industriei, da, putem avea o discuție de genul este/nu este. Deși și aici lucrurile evoluează, poate nu la fel de vizibil ca în cazul muzicii înseși. Pentru că în muzică e ușor să sesizezi diferența de calitate între sound-ul de acum 15-20 de ani și cel de azi. Internetul și tehnologia care s-a născut cu ajutorul acestuia i-au ajutat mult pe muzicienii români să-și alinieze sound-ul cu cel de-afară. În ce privește nivelul ‘personalului’ care își câștigă existenta din muzică, pe lângă artiști, nu este la fel de vizbil, deși și aici se remarcă din ce în ce mai multe personaje care lucrează profesionist, organizat, creativ, se școlesc afară și rezultatele se vad la artiștii lor.
Sigur, discuția se poate lungi pe tema calității artistilor (în special din mainstream) care ies ‘în față’ în mass media, însă și aici vorbim de la eșalonul doi în jos. În Liga 1 (cum îmi place mie să-i spun) sunt doar artiști la care n-am ce să comentez din punct de vedere muzical sau de business.
Numește trei proiecte/trupe/artisti pe care pariezi în următorul an.
Mi-e greu să fac asta, pentru că de câțiva ani buni m-am distanțat destul de mult de zona artistică – cel mai mult interacționez cu ei cât vin la cursuri, nu prea le mai urmăresc activitatea muzicală. De unii evident că sunt mai apropiată, dar nu am o privire de ansamblu asupra pieței ca să pot da un ‘verdict’. Eu știu mai bine ce fac managerii lor, decât ce piese au mai scos artiștii sau trupele.
Cum putem împăca mainstreamul cu undergroundul? E atât de rău să fii mainstream?
Aici este un fals conflict. Mainstream-ul și undergroundul nu au cum să fie ‘certati’ pentru că sunt în relație părinte-copil. Mai exact, mainstreamul se trage din underground. Underground-ul a fost întotdeauna laboratorul în care s-au făcut experimentele muzicale, care mai apoi au ieșit la lumină și au devenit mainstream. Cred că cel mai notoriu exemplu este grunge-ul și Nirvana care a devenit mainstream fix în timp ce propovăduia împotriva comercializării excesive a muzicii. După care, ce să vezi? Welcome to the machine, vorba cântecului. 😉
(De multe ori mă gandesc că Kobain și-a tras un glont în cap nereușind să mai suporte conflictul dintre ceea ce era și ceea ce fusese forțat să devină.)
Pe vremea când lucram pentru una din casele de discuri majore din România, mă întâlneam cu multi artiști care veneau către noi cu lozinca “noi nu vrem să fim comerciali” ca și cum asta ar fi fost un stigmat. Le explicam – ‘comercial’ este ceva care se poate vinde, nu înțeleg ce e rău în asta. Pink Floyd e comercial, Dream Theater e comercial, toți idolii noștri au făcut muzică comercială, altfel nu am fi auzit de ei.
Cred că acest (fals) conflict mainstream/underground există în percepția publicului mult mai mult decât în cea a artiștilor. Eu n-am cunoscut încă un artist care să dorească să fie underground toata viața, să nu ajungă pe radio, să nu cânte în fața a zeci de mii de oameni, să nu atingă rockstar level. Sigur, sunt foarte mulți care nu vor acepta orice compromis ca să ajungă acolo, dar asta nu înseamnă că dacă vor avea oportunitatea să o facă, în condițiile lor, vor refuza.
Care e rolul radioului în tot acest lanț și care crezi că este cel mai puternic mijloc media?
Radioul rămâne, deocamdată, cea mai puternică unealtă de promovare a muzicii, pentru categoriile de vârstă de la 18 ani în sus, să zicem. Sub 18 ani, par total devotați online-ului și oricum dezvoltă alt gen de relație cu muzica decțt am avut-o noi și câteva generații în urmă. Pare că pentru ei muzica capată valențe noi în relație cu tot felul de alte lucruri – de exemplu ca parte integrantă în procesul de comunicare. Comunicare a brandului personal (cu tot felul de app-uri gen musical.ly sau sonoro) sau comunicare interpresonală (cu app-uri gen Tunemoji). Muzica devine din ce în ce mai mult un tool și din ce în ce mai putin un obiect de adorație. Cel putin așa se vede de la mine, acum.