BassWörks cu Laszlo „Döme” Demeter

Prima mea amintire cu Laszlo „Döme” Demeter este din 2007, când l-am văzut live în Club Undeworld. Cânta live cu trupa lui din acea perioadă, Icory. Era pur și simplu cel mai funky metal basist dintr-un club de punk, în seara aia mai mult l-am ascultat și urmărit pe el decât restul trupei, sorry guys!

Apoi am ascultat pe repeat CD-ul cu Slang pe care l-am primit cadou și de fiecare dată când vedeam clipul piesei Lenea, mă amuzam pentru că părea un imn al clasei politice și în același timp un fel de statement hipiot. Știam că este și Döme acolo și dintr-o dată mi-am dat seama ce eclectic este ca și muzician. Lenea a fost singura piesă reggae premiată la Cerbul de Aur, știu că Luiza Zan sau Jimmy Cserkész nu se laudă neapărat cu asta, dar mie mi se pare o reușită autohtonă de referință.

Döme face în prezent foarte multe lucruri, cântă în continuare live cu Byron, dar face și montaj video și vlogging în podcastul 80Hz. Am vorbit despre continua sa călătorie muzicală, o explorare prin genuri foarte diverse, dar și despre pisici.

Îmi poți povesti despre cele mai dragi amintiri muzicale ale tale din Târgu Mureș? Este orașul tău natal, nu?

Salut, în primul rând vreau să îți mulțumesc pentru acest interviu, îmi face mare plăcere să răspund la întrebări.

Da, m-am născut și am crescut la Târgu Mureș într-o familie fără tradiție muzicală. Mama mea a fost croitoreasă, iar tata, maistru-croitor. Fratele meu mai mare a cochetat puțin cu chitara la începutul anilor ‘90, când a început să intre mai multă muzică în țară. Cred că de la el a și pornit pasiunea mea pentru muzică, deși, până la urmă, el nu a făcut pași mai hotărâți în direcția asta.

Aveam o chitară acustică în casă și mi-a fost de ajuns. În liceu am primit un caiet cu acordurile de bază, iar în curând am început să particip la jam sessions pe la prieteni.

La începutul anilor 2000 erau câteva cluburi unde se cânta muzică live. Veneau și trupe din alte orașe, de exemplu Luna Amară. Mai țin minte că în clubul Black Hole, unde eram client fidel, se țineau concerte aproape săptămânal într-o vreme. Clubul aparținea unor tineri pasionați de muzică. Din păcate, s-a închis relativ rapid pentru că pe atunci nu se putea susține.

Care sunt basiștii care te inspiră cel mai mult?

La capitolul basiști preferați trebuie să recunosc că întotdeauna am fost atras de cei cu o personalitate și un sound aparte.

La început, prima inspirație a fost Jeff Ament de la Pearl Jam, care pe vremea aceea cânta foarte mult pe basuri fretless și basuri cu 12 corzi. Evident, pe atunci nu știam cu ce se mănâncă basul fretless, dar pasiunea pentru instrumente fără taste a rămas. Am scos tastele a patru dintre basurile mele și în continuare mi se pare că e un instrument extraordinar de expresiv.

Pot să îl menționez pe Les Claypool de la Primus, datorită căruia am încercat să învăț și tehnica de tapping pe bas. Pe lângă uriașii Marcus Miller, Jaco Pastorius etc, am fost foarte influențat de către Tim Commerford de la RATM, de la care am învățat că secția ritmica poate să fie mai solidă decât fundamentul unei case.

În ultima vreme, basiștii care mă inspiră cel mai mult sunt cei inventivi, precum Michael Manring sau Daniele Camarda.

Ne poți relata pe scurt povestea trupei tale Icory? A fost prima ta trupă?

Icory nu a fost prima mea trupă, însă a fost prima trupă cu care am avut concerte în afara Târgu Mureșului.

Am cântat un soi de amestec de nu-metal/hardcore, sau, cum spuneam noi, groovecore. Am cântat pe la diverse festivaluri, am și câștigat câteva premii, precum Premiul pentru cea mai bună trupă la primul festival Maximum Rock (2005 parcă, organizat în Cluj pe atunci) sau cel mai bun basist la un festival din Sfântu Gheorghe.

A fost o trupă care mi-a fost foarte dragă. Regret că nu am apucat să terminăm și să scoatem albumul de debut. Ne potriveam și ne simțeam foarte bine împreună. Cred că asta se vedea și pe scenă, deși nu prea repetam. La un moment dat obișnuiam să spunem că suntem singura trupa care a avut 17 repetiții dar 25 de concerte. Glumeam, dar era adevărat!

Ați apărut în documentarul Story of Anvil, al trupei de heavy metal născută în perioada Metalica și Guns & Roses. Te rog să ne împărtașești totuși povestea aceea amuzantă.

Haha, da! Este o poveste haioasă și tristă în același timp, ca tot documentarul, de fapt.

Pentru cine nu știe, Anvil este o trupă de heavy metal din Canada de la sfârșitul anilor ‘70, care cumva niciodată nu a devenit cunoscută sau faimoasă. Documentarul respectiv cred că e cel mai de succes produs al lor, până la urmă. Noi ne-am intersectat cu ei datorită unui festival din Târgu Mureș numit Monsters Of Transylvania din 2005, unde ei urmau să fie cap de afiș, iar noi, printre trupele în deschidere.

Problema era că bateristul și eu aveam concert în aceeași zi la Iași cu trupa de neo-soul/jazz funk Slang, deci pe documentar apare altă secție ritmică la Icory, niște prieteni buni care din fericire ne-au putut ajuta. Din păcate, festivalul nu prea a avut succes. Cred că au avut vreo 200 de plătitori de bilete în total într-o polivalentă unde ar fi putut intra mii de spectatori. Chiar dacă nu am participat la concert, tot a trebuit să semnăm niște documente oficiale pentru publicarea DVD-ului. Mai țin minte că am primit comentarii din străinătate pe videourile Icory de pe YouTube că ne-au văzut pe documentar și că le-a plăcut muzica!

Ce amintiri mai ai de la concertul din club Underworld, prima dată când ne-am intersectat noi?

De la concertul din Underworld îmi amintesc doar că e posibil să fi cântat cu Pistol Cu Capse sau E.M.I.L., că am cântat un cover după Deftones, piesa „My Own Summer”, că era în subsol și că la un moment dat am cântat și cu Slang acolo. Și că parcă locul meu, al basistului, era lângă WC, și din când în când trebuia să ridic griful basului ca să treacă oamenii. Dar posibil să fac confuzie cu multe alte cluburi similare!

Care a fost aventura ta cu trupa Slang? Care sunt cele mai faine amintiri alături de Luiza Zan și Jimmy Cserkész?

Trupa Slang a fost într-un fel școala mea de muzică. Cred că acolo am învățat cel mai mult despre muzică, despre ce și cum trebuie să cânt, cât de mult înseamnă contextul muzical în care mă aflu și de ce repetițiile sunt mămica succesului. Pot să spun că eram tânăr și abia mutat la București, fără să știu exact în ce mă bag.

A fost o perioadă pe de o parte foarte grea, pentru că trupa era la început și era mult de lucru, dar în același timp minunată pentru că am cunoscut o lume total nouă mie și trupa suna foarte bine.

Cele mai faine amintiri sunt de la concerte, festivaluri precum Peninsula (unde am cântat de ziua mea), câteva apariții live la TVR unde mai țin minte că trupa a sunat super brici, sau la Zilele orașului Sfântu Gheorghe, unde am cântat o mare parte din musicalul Hair alături de un cor local, Snaps.

Ne povestești puțin și despre Zone Records și ce însemna un label românesc acum 15 ani?

Despre Zone Records am relativ puține amintiri. Mai țin minte că l-am cunoscut pe Sorin Sfârlea, care apare și ca producător pe albumul Slang. Am cunoscut mulți oameni mișto pe acolo, și mai țin minte că de la cineva de acolo am primit CD-ul „Frances The Mute” de la The Mars Volta, pentru care rămân etern dator!

Cum a fost experiență Cerbul de Aur? Dar și mai important care a fost aventura videoclipului Lenea?

Eu am ajuns în trupa Slang după ce a câștigat premiul I, în toamna anului 2004, așa că pot să vă povestesc doar cum a fost să cântăm în recital în 2005, în deschidere la Natalie Imbruglia, cu picioarele ude de la ploaie.

Ne-am pregătit cred că o lună întreagă pentru concert. Pe lângă piesele consacrate am cântat și piesa „Take The Box” de la Amy Winehouse, și țin minte că am fost foarte mândru de cum a ieșit totul. O amintire specială de acolo a fost jam session-ul de după, la Hotel Aro, unde am mai cântat câteva piese și s-a pus și
Gyuri Pascu la tobe în timp ce Natalie Imbruglia dansa în primul rând.

În legătură cu videoclipul Lenea, vreau doar să menționez că pentru alea câteva secunde în care trupa se vede că fiind într-o barcă în larg s-a suferit enorm, haha.

Povestește-ne te rog despre proiectul tău fusion absurdcus. Ai scos albumul theÖutlet, cum a fost lucrul la el? Dar la ultimul album, spaces_io (volume I)?

absurdcus este proiectul meu de suflet, este cumva un amalgam al tuturor talentelor și cunoștințelor mele.

L-am pornit în 2003 în ideea de a-mi servi ca supapă creativă. Între timp a devenit cam cea mai importantă resursă educațională din viața mea. Prin proiectul ăsta am învățat cum să compun, să înregistrez, să mixez, cum să fac sound design, cum să fac animații, cum să montez videouri, să fac gear reviews, și în principiu cum să îmi transpun gândurile în medii audiovizuale. Am deja 4 albume scoase sub acest nume, cu muzică în mare parte instrumentală.

Primul, „theÖutlet”, este o colecție de piese compuse între 2003 și 2011, și a fost scos la insistențele prietenilor, eu inițial neavând intenții să public muzică.

Al doilea album, „a drop of Calm”, a apărut în decembrie 2015, și a fost scris/înregistrat/mixat/masterizat în două săptămâni ca un fel de răspuns meloterapeutic la cele întâmplate în perioada respectivă. Pe acest album totul este înregistrat doar cu chitare bas (electrice, acustice și fretless).

Al treilea album, „T”, face parte dintr-o provocare pornită de către mine în interiorul trupei byron, respectiv să scoatem fiecare câte un album. Provocarea s-a și înfăptuit: în 2017 toți membrii trupei byron, inclusiv sunetistul, am scos câte un album solo.

Al patrulea album se numește „spaces_io (volume I)”, și conține 9 piese pe care eu le-am denumit „bass scapes”. Sunt bazate în mare parte pe improvizații din timpul carantinei, toate sunetele sunt făcute cu basuri.

Exploram texturi și spații încercând să evadez din camera mea, haha, de aici și titlul.

BassWörks este studioul tău de acasă? Am văzut și multe sintetizatoare în studio-ul tău, ne poți povesti despre relația ta cu ele?

BassWörks este denumirea spațiului în care creez, nu este neapărat un studio, nici un loc geografic anume. În momentul actual este birou/studio/man cave, dar în viitor este posibil să devină mai mult.

În legătură cu synth-urile, nu am multe. Momentan am unul singur, dar sunt relativ mare fan al synth-urilor/instrumentelor virtuale. Pe cel mai recent album, „T” din 2017, de exemplu, mi-am propus ca în proporție de 95% să fie scris pe și înregistrat cu instrumente virtuale. Fără chitară electrică și doar cu puțină chitară bas.

Îmi povestești despre unul din proiectele cu care cânți acum, byron? Ai fost acolo de la început și apoi ai luat o scurtă pauză, deci ești membru fondator? Care sunt cele mai faine experiențe din studio? Dar live?

byron este proiectul muzical principal și singurul în afară de absurdcus în clipa asta.

Într-adevăr, am făcut parte din primul line-up, dar din păcate am participat doar la prima repetiție, fiindcă în scurt timp viața m-a condus înapoi în orașul meu natal. Am rămas prieteni și când m-am mutat înapoi în București și s-a întâmplat să aibă nevoie de un basist, s-au gândit la mine. Am intrat în trupă în 2012 și de atunci am apărut pe 4 albume și un DVD live. Dat fiind faptul că este cel mai longeviv proiect muzical din care am făcut vreodată parte, mi-e greu să aleg doar câteva experiențe faine. Pe partea de studio aș putea să amintesc albumul „Eternal Return” care a fost înregistrat în Dublin, în studioul Windmill Lane, unde s-au tras albume clasice de la trupe precum U2, David Bowie etc.

Pe partea de live, pot să spun despre lansarea celui mai recent album „Nouă” la Arenele Romane că a fost o experiență de neuitat. Am pregătit o scenă surpriză în mijlocul publicului de unde am cântat câteva piese, total neanunțat, cu publicul foarte surprins că am apărut așa de aproape de el.
Abia aștept cât mai multe apariții pe scenă!

Care este de fapt jobul tău? Lucrezi la REEA, nu?

Da, lucrez la o firmă de IT din Târgu Mureș de aproximativ 13 ani, dintre care aproape 10 ani la distanță, din București. Sunt la departamentul de creație și în mare mă ocup de motion graphics, editare video și sound design.

Tu ai o pasiune și pentru video și montaj. Vrei să ne spui cum a început totul și încotro se îndreaptă?

Întotdeauna mi-a plăcut să creez, să desenez, să construiesc. Astfel, când au început să apară primele webcam-uri primitive, primul meu instinct a fost să fac ceva cu ele. Am început cu chestii mici, la un moment dat chiar am făcut și un video stop-motion folosind un webcam. Pur și simplu mă distra ideea de a face videouri, și, cum s-a întâmplat să mă țin de treabă, până la urmă a și devenit slujba mea.

Pe lângă job am făcut mai multe videoclipuri pentru trupa byron, lyric videos pentru alte trupe, montaj concerte live etc. Pe viitor, nu știu… mi-ar plăcea să lucrez la un documentar.

Care este cel mai fain lucru la comunitatea de basiști români? Știu că acum câțiva ani era o mare activitate pe Xbass, de exemplu. Cum comunicați între voi și cât de select este clubul basiștilor români? Faceți schimb de sfaturi și trucuri, glume?

Existența unei comunități de basiști în România se datorează forumului Xbass și implicit creatorului forumului, Florin Barbu (Cargo, Proconsul, Partizan etc). Din păcate, forumul nu mai există. Așa sunt vremurile, Facebook a cam pus mâna pe tot.

Însă au rămas prieteniile și schimbul de informații. Există și azi un grup Xbass pe Facebook, însă comunicarea nu e la fel cum era pe vremuri pe forum.

S-au format foarte multe prietenii pe viață datorită acestei comunități.

Cum era și cum este touring-ul din perspectiva ta?

Acum câțiva ani am început să fac un soi de statistică referitoare la viața mea muzicală, pe care o postam pe Facebook la sfârșitul anului. Mi se pare că descrie relativ corect o viață de muzician profesionist/semi-profesionist. În 2018 am avut 61 de concerte cu byron, am călătorit 22.130 km cu mașina, 3.486 km cu avionul, am petrecut 64 de ore (2.66 zile) cântând pe scene și 306 de ore (12.75 zile) călătorind cu duba.

Cred că putem să concluzionăm că are și părți bune, și părți rele!

Cum ți-a afectat viața situația actuală din industria muzicală?

Eu sunt optimist de fel, așa că încerc să mă uit la partea pozitivă a lucrurilor. Partea negativă e evidentă. Pandemia are consecințe devastatoare nu doar pentru muzicieni, ci pentru întregul sector cultural. Ne-a luat pe nepregătite. Nici industria, nici statul nu aveau un plan de rezervă.

Dar, revenind la părțile pozitive, am reușit totuși să avem câteva concerte în vara trecută, cu toate normele de distanțare de rigoare respectate. Chiar mi se pare că am avut relativ multe concerte într-un an pandemic. Dacă am calculat bine, am avut în jur de 30 tot anul, dintre care doar câteva live-stream-uri.

Ce te-a determinat să faci echipă cu Bogdan, Michi și Șerban și să lansați podcastul 80Hz? Care sunt realizarile voastre de până acum și ce planuri aveți?

Am pornit proiectul 80Hz în 2013 alături de Mihai Moldoveanu (JazzyBit, Urma) și Bogdan Diaconeasa (Bass Battle, Rockabella) din dorința de a continua cumva drumul trasat de Xbass, de a întreține comunitatea de basiști. Avem și o colecție de interviuri cu vreo 35 de basiști din România care se poate găsi pe 80hzbass.tumblr.com.

La sfârșitul anului trecut m-am gândit că ar fi bine să reînviem treaba un pic pentru că, tehnic vorbind, aveam tot ce ne trebuia ca să facem un podcast despre bas, cu basiști. Ideea inițială a fost mai degrabă să ne vedem noi, să mai discutăm, să avem niște interacțiune socială. Și așa s-a născut Podcast 80Hz pe YouTube. Începând cu episodul 2 al podcastului ni s-a alăturat și Șerban-Ionuț Georgescu (White Walls), și cred că am găsit formula și echipa ideală. Împărțim aceeași pasiune pentru instrument și experiențele noastre din industria muzicală sunt foarte diverse. Mă bucur foarte mult că am reușit să pornim acest podcast!

Vrei să imi povestești te rog despre colecția ta de instrumente și efecte? Tu ești endorsat de Warwick, nu?

Nu știu daca este o colecție Dacă este, nu a fost intenția mea să fac una.

Sunt un împătimit al basurilor cu 6 corzi, am 4 basuri Warwick cu 6 corzi, și da, sunt artist endorser al brandului. Mi se pare că se potrivesc perfect stilului meu de cântat. Nu mi-e jenă să recunosc că sunt foarte frumoase și ăsta a fost primul motiv pentru care m-am îndrăgostit de ele, de fapt.

Basul meu principal din ultimii 12 ani este un Warwick Thumb NT, care este și cel mai greu bas din colecție, 5,6 kg. Asta se și simte la concerte lungi, haha.

Pe lângă cele 4 basuri Warwick mai am un bas Fender Precision fabricat în Japonia în ‘95, și
un bass-synth Novation, pe care de regulă le folosesc și la concerte. Mai am câteva instrumente pe care le folosesc doar pentru înregistrări, cum ar fi un contrabas electric, o chitară electrică și una acustică.
Pe lângă asta am o suită de gadget-uri și pedăluțe asortate cu care mă distrez, de la e-bow la pedăluțe de distors boutique.

Una dintre pedalele mele preferate este o pedală de compresie Demeter (este un brand din SUA, nu are legătură cu mine) și se cheama The Opto Compulator!
Era să uit, legătura mea cu Warwick nu se limitează la endorsement. Împreună cu un coleg am câștigat un concurs de design pentru un model nou de bas care a devenit între timp model de serie. Se cheamă Thumb Singlecut și este un instrument superb.

Ar fi fain să ne spui cum se împleteste muzica cu viața celebrei tale pisici.

În primul rând trebuie să spun că sunt alergic la pisici, mai ales la motani. Astfel, când a venit momentul să o adoptăm pe Luna, am fost foarte reticent. Din fericire m-am obișnuit cu ea și, deși inițial am avut puseuri alergice, acum au devenit foarte rare. Este cea mai delicată pisică de pe planetă, și foarte mulți au remarcat în pozele de pe contul meu de Instagram că se potrivește de minune în paleta de culori a instrumentelor mele, haha.

Eu în online o numesc executive producercat pentru că tot timpul vrea să știe ce se întâmplă în jurul ei și ce-i mai fac sclavii prin casă, dar în același timp este impasibilă și nu prea o poți impresiona cu nimic!

Pe noi ne reuneste și pasiunea pentru dub și mai ales trupa Dub Trio. Ce înseamnă pentru tine ca și basist filozofia dub?

Nu pot să zic că sunt super mare cunoscător al curentului dub, dar cum sunt mare fan al muzicii instrumentale, al basului, și al secției ritmice în general, nu am cum să nu apreciez acest stil. Îmi place că este o combinație perfectă de greutate și sunete atmosferice.

Referitor la Dub Trio, i-am descoperit în anii 2000 când i-am văzut ca trupă de backing în proiectul lui Mike Patton, Peeping Tom, și i-am ținut minte. I-am văzut cântând și cu Matisyahu și mi s-au părut geniali, mai ales secția ritmică, Joe Tomino cu Stu Brooks.

Ne faci te rog un playlist cu 5-10 piese pe care le asculți des?

Încă am obiceiul să ascult albume întregi când pot, așa că mă voi uita și voi selecta câteva piese de pe cele mai recent ascultate albume.

Karnivool – Deadman
The Pineapple Thief – Versions Of The Truth
Tigran Hamasyan – The Cave Of Rebirth
Michael Manring – Tetrahedron
Olafur Arnalds – Loom
Richard Spaven – The Self
Raphael Weinroth-Browne – Unending I
GoGo Penguin – Kora
Aaron Parks – Attention, Earthlings
Jaron Lanier w Mark Deutsch – Lamentoso