Black Celebration a împlinit 35 de ani!

Parcă am clipit și au trecut 35 de ani. Așteptam treapta a doua și prin nu știu ce minune reușisem să-mi înregistrez pe o Agfa de 60, Black Celebration pe o parte, iar în completare Culture Club cu From Luxury To Heartache.

Am ascultat caseta până la refuz, am tocit-o. În ziua când am aflat rezultatele ploua torențial. După ce m-am uitat la liste și am văzut rezultatele, pe ploaia aia dementă săream ca nebunul într-o baltă din fața cofetăriei Lămâița și cântam Death Is Everywhere… Ud până la piele, cântam cu o bucurie nebună despre moarte.

Știi că e foarte important momentul. Momentul când descoperi. Când spui: “uauu, îmi place, mai vreau”. Iar discul ăsta m-a ghicit. A venit să aducă mai multă tensiune și tristețe. A venit ca o răzbunare a sorții, un soi de piston psihic care trimitea impulsuri unei minți care numai la fizică sau mate nu se gândea.

Am urât liceul și în special clasa a X-a. M-am chinuit într-un loc în care, cred asta și acum, nu aveam ce căuta. Așa că momentul în care Black Celebration a picat a fost perfect pentru o și mai mare cădere. Discul ăsta mi-a sporit tritețea, a sporit tensiunea, m-a adâncit într-o serie de întrebări și m-a trimis în brațele disperării. Dar a fost cu mine și mi-a vorbit într-un fel cum nu mi se mai întâmplase.

Nu l-am înțeles la vremea aia decât superficial și instinctiv. Nici nu ai cum la 16 jumătate să poți înțelege. Structura de apreciere este una binară, îmi place, nu-mi place. Nu ai sistem de referință, nu poți face comparații, iar în vremea aia nu era nici Google pentru a sonda necunoscutul.

Dar când, pe un fond de tristețe, nemulțumire, frustrare, dragoste neîmplinită, primele versuri pe care le auzi când dai drumul la muzică sunt Let's have a black celebration / Black celebration / Tonight / To celebrate the fact / That we've seen the back / Of another black day știi, cumva, instinctiv că despre tine este vorba. Și dintr-o dată de simți înțeles, dar mai ales nu te mai simți singur.

Black Celebration este un declanșator. La fel de bine este și discul care duce Depeche Mode într-o altă sferă. Gata cu pop-ul de carton, gata cu toate dulcegăriile new romantics, este albumul de unde trupa începe să sune matur.

După primele două cacofonii sonore, după alte doua discuri de tranziție, discutabile, Black Celebration vine și dă o direcție clară. Aruncă trupa într-un dark pop deloc comercial și fuge de zona de confort oferită de primele hit-uri.

Albumul ăsta are și o caracteristică aparte, cele mai multe balade, patru, cântate de Martin Gore și inspirate, aproape toate, de prietena sa, Christina Friederich. Toată inspirația asta începuse cu Somebody, primul single cântat de Gore.

Black Celebration a apărut într-o perioadă nu tocmai calmă a trupei, cu neînțelegeri puternice între Martin Gore și Dave Gahan, care-i reproșa primului, stilul de viață libertin pe care acesta îl ducea în perioada aia la Berlin. Problemele au fost atât de mari încât, peste timp, Gahan recunoștea că dacă trupa s-ar fi destrâmat, cu siguranță aia ar fi fost perioada, finalul lui ’85.

Dar nu ăsta a fost singurul punct de tensiune al albumului și totodată un factor decisiv în ambianța și atmosfera degajate de disc. Metoda de înregistrare a materialului a contribuit din plin la atmosfera sumbră, claustrofobică și ușor sinistră pe alocuri. Daniel Miller, producătorul discului, inspirat de regizorul Werner Herzog și de ideea acestuia de artă trăită, a decis ca înregistrările să se facă într-o sesiune de patru luni, fără nicio zi de pauză.

Let's have a black celebration și Death Is Everywhere sunt versuri ghilotină, nu-ți dau nicio speranță, nu lasă loc niciunei interpretări, sunt leit motivul unui disc ce deschide careul celor mai bune albume Depeche Mode. Iar personajul central și decisiv în tot actul creativ a fost Martin Gore, pe care Black Celebration a reușit să-l transforme într-un muzician matur.

Legăturile astea dureroase, atât de crâncen strânse, cu discuri de asemenea calibru, nu se vor rupe vreodată. Discul se imprimă în ADN-ul tău și rămâne acolo definitiv. Din cauza asta, pentru astfel de albume nu există niciodată, dar niciodată obiectivitate. Doar o reevaluare periodică ce-ți dezvăluie detalii pe care la vremea primului contact nu erai capabil să le înțelegi.

Muzica operează cu senzații, asta e și cauza pentru care destule lucruri pe care le ascultăm nu pot fi explicate rațional. Pur și simplu le simțim, pentru că ele vin și se așează într-un mod care nu respectă nicio regulă. Ăsta e unul dintre feluritele moduri în care viața trișează în jocul pe care-l face cu tine.

Piese cheie: Stripped, It Doesen't Matter Two, A Question Of Lust, Black Celebration