Bloc Party la TimeShift Bucharest Music Festival [cronică de albume]
I-am văzut acum 10 ani cu coada ochiului, vreo 20 de minute în drum spre ieșirea din Parc Del Forum. Ăsta cred că-i și motivul pentru care nu-mi mai aduc aminte nimic. Doar că era îngrozitor de târziu când au intrat. Am urât întotdeauna organizatorii care pun trupele să cânte la 1 noaptea. Ce, Doamne iartă-mă, înțelegi la ora aia?
În fine, tipii vin într-un București din ce în ce mai depopulat de trupe de nivelul ăsta. Habar nu am cum s-a ajuns aici, ca cel mai populat oraș să ajungă cam sărac în evenimente mari, și ca lumea să migreze către Transilvania. Dar ăsta este un alt subiect, pe care, poate, îl vom dezvolta altă dată.
Până atunci, să ne bucurăm de fiecare secundă din TimeShift Bucharest Music Festival.
Dacă spunem ca Silent Alarm este cel mai special album din 2005 sau cel mai bun album indie din 2005, sau că este un instant clasic, nu suntem departe de adevăr. La o primă vedere, din avion, să zicem, Silent poate părea mai degrabă o splendidă compilație. Răsărită din pepiniera londoneză, parcă de niciunde, Bloc Party a fost primită ca o nouă trupă care va salva rock-ul britanic, cu toate că nu și-a arogat statutul ăsta.
Indie rock, post punk revival, pop guitar, punk funk, toate ar merge pentru a descrie, pe rând, exact ce vă spuneam mai sus, o senzațională compilație. Silent este un album caleidoscopic, sunet tare, refrene ce-ți intră-n cap, multă ambiție, versuri pline de sarcasm. În orice moment de timp l-ai privi, priveliștea se schimbă substanțial.
Atât de proaspăt, atât de dependent, atât de puternic, atât de direct.
Piese esențiale: Banquet, Two More Years, This Modern Love, Pioneers
A Weekend in The City este construit în cea mai mare parte din chitare pline de distors și din multe elemente electronice. Vocile sunt și ele supraproduse și suprapuse până la exasperare. Este un album dens, cu o parte electronică mult mai evidentă și cu activitate splendidă a secției ritmice, adică Gordon Moakers și Matt Tong.
Albumul este împărțit în două din punctul de vedere al ritmului, partea a doua fiind mai calmă, I Still Remember, Sunday dar mai ales SRXT (inspirat dintr-o mai veche piesă a lui Brian Eno) sunt cele mai bune exemple.
Punctul culminant al discului este, după părerea mea, Hunting For Witches, o piesă pe de o parte cu o atitudine foarte puternică, dar și cu un impact social ridicat: „The newscaster says the enemy’s among us, As bombs explode on the thirty bus”.
A Weekend este opera unei trupe aflată în plină evoluție, care arată potențialul unei trupe care în devenirea ei poate ajunge una dintre bornele rock-ului britanic.
Piese cheie: Hunting For Witches, The Prayer, I Still Remember
Fără să fie un album slab, Intimacy arată o trupă pierdută de sine însași. Este un album de despărțire și pare mai degrabă o adunare în viteză.
Ares și Mercury deschid albumul și ne fac să ne intrebăm dacă ce auzim mai este rock. Sunt puțin haotice, iar elementele sintetice sunt atât de puternice, încât chitarele sunt pur și simplu înghițite. În contra partidă, așezate, calme, alte două pulsează și dau caracter discului, Biko și Signs. Biko (Okereke neagă orice legatură cu militantul sud african Steve Biko) însemnă în igbo (limba părinților săi) te implor, iar Signs este una dintre cele mai mișto și sensibile balade electro indie (?). Vocea lui Kele învăluie sublim sunete electronice subtile, zgomotul în surdină al clopotelor și al clapei din fundal.
Intimacy sună mai mult a experiment sonor, poate și datorită/din cauza producției care forțează, uneori brutal, trecerea către electronică, un alt bun exemplu fiind Ion Square.
Piese cheie: Talons, Biko, Signs
Four vine după o stare de incertitudine cu privire la apartenența sau nu a lui Kele la trupa Bloc Party. După Intimacy, trupa și-a luat o pauză, iar Kele și-a permis să lanseze un album foarte electronic. Iar Four vine să astupe zvonurile cum că Okeleke a fost concediat și apoi reangajat în trupă. Dar mai vine cu ceva, cu o schimbare, aș putea spune violentă. Succesiunea primelor trei albume a avut o logică, cu o trecere lentă de la chitare la sintetizatoare. Acum, suntem puși în fața unei năvale de chitare chiar de la primele două piese, So Begins To Lie și 3×3. La cea de-a doua sunt chiar și urme evidente de metal, după care Octopus și Real Talk ne bagă în ceață, aruncând o perdea de fum. Suntem aduși cu piciorele pe pământ de Kettling, poate cea mai violentă piesă Bloc Party. Jocul pare că se termină cu Day Four, în vâna oricărei piese de început a trupei, cu V.A.L.I.S. cu ale sale influențe din anii 80 sau cu Truth. Pare, pentru că finalul este apocaliptic, iar We Are Not Good People ne rupe capul.
Four se poate caracteriza corect printr-un singur cuvânt: bipolaritate.
Piese cheie: So Begins To Lie, Day Four, Truth
După năuceala Four așteptam ca Bloc Party să se scuture. Și s-a scuturat. De doi vechi membri, Gordon Moakes și Matt Tong.
Hymns începe bine cu The Love Within,într-o notă clasică Bloc Party. Piesele se succed cu o blândețe nebănuită, parcă-s un pansament pus pe rana Four, o mângâiere pentru agresiunea la care ne-a supus Four. Dar blândețea asta face ca nicio tresărire, fie și de indignare, să ne cuprindă. Privind în urmă, Hymns este o continuare firească a sound-ului inaugurat cu Silent Alarm și distrus parțial de Four, dar nu găsim în el acea profunzime ce ne-a fascinat la primele două discuri. Poate corul de pe Only He Can Heal Me poate fi considerat o mică sclipire genială și poate, de ce nu, un anunț pentru o noua direcție soul. Corul și chitara a la anii 60 plus versurile lui Kele “rock ‘n’ roll is getting old, so give me neo-soul” sunt cât se poate de evidente.
Piese cheie: Different Drugs, So Real, Only He Can Heal Me
