Când elasticul timpului se întinde, opt minute cu Van der Graaf Generator

Așa funcționează lucrurile bune, nu? Apar din neant, fără să le ceri, fără să le planifici. Și tu stai acolo și te întrebi dacă chiar le meriți sau dacă “poștașul” a greșit adresa.

În primii ani la radio, aveam un top muzical care era, să zicem diplomatic, eclectic. Pop, rock, câte ceva prog. Aproape o oră de muzică în care făceam playlist-ul perfect pentru o călătorie imaginară, evident că ordinea o stabileam eu, recunosc. Repetam piesele pentru că nu aveam de ales, dar găseam modalități să nu pară că le repetam pe toate. Ceea ce era, de fapt, esențial, pentru că aveam și melodii lungi. Epice. Șase, șapte, opt minute. Azi, dacă pui la radio o piesă de peste patru minute, se face gaură-n stratul de ozon.

Acum câțiva ani am pus din nou primele albume Van der Graaf Generator și mi-am dat seama de ceva fundamental despre cum funcționează memoria și trecerea anilor, timpul nu e o linie dreaptă pe care o parcurgi cu viteza constantă a unui tren de navetiști. Timpul seamănă mai degrabă cu un elastic pe care cineva îl tot întinde și îl tot strânge fără să te întrebe dacă ești de acord. Ascult muzica aia acum, realizez că au trecut douăzeci de ani sau treizeci sau câți or fi, dar în cap ai impresia că au trecut cinci și atunci te lovește diferența asta ca o palmă. Anii nu s-au scurs uniform, s-au scurs în cascade, în salturi, în accelerări inexplicabile. Nu poți să dai vina pe nimeni pentru asta, pentru că timpul nu e o persoană, e doar o idee abstractă pe care am învățat s-o măsurăm cu ceasuri și calendare, dar pe care n-o înțelegem de fapt deloc.

De fapt, timpul este un nemernic. Ocazie bună, cu Van Der Graff Generator, să-mi amintesc de o piesă fenomenală, “Killer”. E legată foarte strâns de topul de care vă ziceam și este parte din unul dintre lucrurile bune. Am luat caseta cu “H To Me, Who Am The Only One” de la coloane de la Romană, de la un băiat mai mare decăt mine, cunoscător fin de frumuseți sublime. Am luat-o s-o dau premiu la top, dar printr-o conjunctură nefericită, de fapt foarte fericită, atunci n-a mers telefonul și am rămas cu caseta. Acum ce să fac, am luat-o acasă s-o ascult.

Mi-am pus căștile, era târziu, play și… Doamne, Dumnezeule mare. Începe epic cu o clapă și te face să verifici dacă volumul e pus corect sau dacă ceva s-a defectat la boxe. Nu am putut clasifica sunetul pentru că la vremea aia nu intra pe niciuna dintre categoriile pe care le cunoșteam.

Dar, ce este un generator Van de Graaff? E un aparat care produce tensiuni electrice enorme, vorbim de milioane de volți, adică suficient cât să faci pe cineva să pară că tocmai a ieșit dintr-un concert heavy metal și și-a petrecut toată seara scuturându-și capul.

Funcționează pe principiul acumulării. O bandă care se mișcă continuu transferă sarcină electrică într-o sferă metalică mare, unde se adună până devine atât de multă încât îți ridică părul în sus când atingi sfera. Probabil l-ai văzut la orele de fizică, unde profesorul îl scotea ca să demonstreze ceva despre electricitate statică și toată lumea râdea de persoana voluntară care arăta ca un arici electrocutat.

Peter Hammill și băieții au ales numele ăsta pentru trupa lor, probabil pentru că “Van der Graaf Generator” sună mult mai interesant decât “The Sad Guys Who Write Songs About Sharks”. Și da, muzica lor funcționează exact ca aparatul, adică acumulează tensiune, presiune, energie emoțională, până când totul explodează într-un solo de saxofon sau de chitară.

Și ca să revin la “Killer”, vocea lui Peter Hammill intră repejor, începusem să mă obișnuiesc cu ideea că asta e muzica, doar instrumente care își caută drum. Și când vine vocea, e agresivă, e vocea cuiva care vrea să te sperie intenționat, care știe exact ce face și de ce face. 

Clapele, dar mai ales intrumentele de suflat, construiesc o fundație pe care nu te-ai aștepta s-o găsești într-o piesă despre un rechin. Apoi, tobele plesnesc, fiecare lovitură e calculată să te țină-n priză. După asta, fără să te avertizeze, piesa explodează în saxofon și chitară. O nebunie, mai ales că spre mijloc final e o partea intrumentală care amestecă sunetele de zici că sângele se scurge pe pereți.

Este de neînchipuit ce anume te atrage la o melodie atunci când nu înțelegi nimic din ea și ce te face s-o ții minte atât timp. Iar acum, când ai putea sta bine merci, ei bine, îți bați capul cu sensul vieții din versuri. Cu rechinul din “Killer”, spre exemplu. La momentul primei ascultări știi doar că este o metaforă, că doar Hammill era rocker, nu oceanolog. Da, metaforă. Rechinul singuratic din adâncuri este o metaforă dublă, pentru oamenii care sunt temuti și neînțeleși în același timp, pentru cei care trăiesc în propriile lor adâncuri fără să știe cum să ajungă la suprafață. Să le luăm cu grijă.

Rechinul singuratic din adâncurile mării devine oglinda perfectă pentru izolarea emoțională umană. Peter Hammill nu vorbește numai despre un pește prădător, vorbește despre mecanismele prin care oamenii se transformă în propriile lor închisori. Ei ucid dragostea din jurul lor și devin înfricoșatori și apoi se trezesc că singurătatea îi consumă mai mult decât orice altceva.

Versul “Your mother gave birth to you / And died immediately / ‘Cause you can’t have two killers / Living in the same pad” stabilește de la început fatalitatea existenței. Te condamni la singurătate nu din cauza alegerilor, ci din cauza naturii tale esențiale. Mama ta a murit pentru că natura ta de ucigaș nu permitea coexistența. Hammill spune ceva foarte profund despre oamenii care poartă în ei o violență emoțională moștenită, despre cei care distrug relațiile înainte să înceapă pentru că asta e tot ce știu să facă.

“Now I’m really rather like you / For I’ve killed all the love I ever had / By not doing all I ought to / And by leaving my mind coming bad” și aici se întâmplă ceva interesant. Hammill renunță brusc la distanța pe care ți-o oferă metafora și vorbește direct despre el însuși. Rechinul a dispărut și el îți spune că a distrus toate relațiile din viața lui. Dar nu prin scene dramatice, nu prin trântit de uși sau strigăte în miezul nopții. A ucis dragostea prin absență, prin faptul că nu a făcut lucrurile pe care trebuia să le facă, a lăsat mintea lui să-i alunece-n glezne și nu a mai putut ajunge la ea. Distrugerea asta merge încet, o faci când te retragi tot mai mult în tine însuți, când eviți conversațiile dificile, când preferi să stai în tăcere decât să riști să fii vulnerabil. Este o ucidere prin pasivitate, prin absență treptată din propria viață emoțională, printr-un refuz inconștient de a fi prezent pentru oamenii care au nevoie de tine. Hammill recunoaște că ucigașul din adâncuri nu e doar o poveste tristă despre un rechin, e povestea lui sau a oricui care a ales singurătatea pentru că a fost prea leneș sau prea speriat sau prea obosit ca să lupte pentru altceva.

“And I too am a killer / For emotion runs as deep as flesh”, recunoașterea asta e devastatoare pentru că echivalează violența emoțională cu violența fizică. Emoțiile nu sunt superficiale, nu sunt doar “în cap”, ele taie la fel de adânc ca orice lamă. Hammill spune că a rănit oameni la fel de profund cum rechinul sfâșie carnea, doar că armele lui au fost indiferența, retragerea, incapacitatea de a iubi corect.

“We need love” repetat obsesiv la final e strigăt de disperare mascată în simplitate. După opt minute de construcție a acestei metafore întunecate despre ucigași singuratici și despre distrugerea dragostei, Hammill reduce totul la esența brutală. Avem nevoie de dragoste. Repetă versul ăsta în buclă, până devine rugăciune, până devine recunoașterea că tot ce am construit se spulberă în fața acestei nevoi fundamentale. E o capitulare totală în fața vulnerabilității. Ucigașul recunoaște că singurătatea lui nu e putere, ci condamnare. Dragostea e singurul lucru care îl poate salva.

Și problema e că Hammill nu e singur în treaba asta. Avem parte de o întreagă genealogie muzicală de oameni care au încercat să explice cum te sabotezi singur până nu mai rămâne nimic.

Radiohead au scris “Creep” tocmai despre asta, despre cum știi că distrugi lucrurile dar continui oricum. Thom Yorke a compus-o când era student, probabil gândindu-se la cineva care nu-l băga în seamă. Jonny Greenwood a adăugat niște riff-uri de chitară care distrug momentele liniștite ale piesei pentru că așa merge cu autodistrugerea, stai cuminte câteva măsuri, apoi sabotezi tot ce ai construit. Versurile spun lucruri pe care toată lumea le gândește dar nimeni nu le recunoaște cu voce tare, că te simți ciudat, că nu aparții unui loc, că ești un impostor în propria viață. Yorke alternează între momente fragile și explozii de chitară care sunt, de fapt, explozii de furie îndreptată spre interior. 

Pink Floyd au mers și mai adânc cu “Comfortably Numb”. Waters a scris-o după ce un medic i-a dat ceva să-l țină în picioare pentru un concert, deși era în pragul colapsului. Piesa e conversație între un doctor care vrea să te facă funcțional și un pacient care e deja prea departe ca să mai simtă ceva. Doctorul întreabă unde doare și răspunsul e că nu mai doare nicăieri pentru că ai învățat să nu mai simți nimic. Gilmour a compus muzica pentru refren și solo-urile de chitară care încearcă să spargă zidul pe care Waters îl construise. Primul solo sună intentionat tremurat, nesigur, în timp ce al doilea e mai puternic dar tot nu reușește să spargă amorțeala. Versurile vorbesc despre copilăria în care încă puteai simți lucruri, despre cum ai ajuns aici unde singura soluție la durere e să o anestezezi complet. E o supravietuire minimală, devii suficient de amorțit ca să mai poți merge înainte, dar nu destul de viu ca să mai conteze încotro mergi.

Și cam asta e tot ce poți face cu muzica de genul ăsta, să o ții aproape, să o asculti când ai nevoie de ea, să te lași marcat de ea și să accepți că o parte din viața ta se măsoară în piese de opt minute care vorbesc despre rechini singuratici. Am păstrat caseta aia cu “H To He, Who Am The Only One” ani de zile, mult după ce topul meu de la radio s-a terminat la fel de brusc cum a apărut. Am mutat-o din sertat în sertar, din raft în raft și de fiecare dată când dădeam de ea râdeam de mine și de buimăceala pe care mi-o provocase și de căștile alea care mă izolau de restul lumii. 

Aud că muzica te salvează, te vindecă, dar eu cred că, de fapt, îți spune că nu ești singur în nebunia ta. Și nici primul.  Altcineva a fost acolo înainte, în fundul oceanului și a avut curajul să vorbească. Am vrea de la artă confirmarea că ceea ce simțim e real, că alții au simțit la fel și că există o un fel de a pune în cuvinte sau în sunete lucruri pentru care nu am găsit niciodată limbajul potrivit.

Caseta, pe care am luat-o ca premiu și n-am dat-o, e undeva printre lucrurile mele. Nu mai am aparat s-o ascult, dar asta nu mai contează. Important că a ajuns la mine exact când trebuia. Așa funcționează lucrurile bune. Vin când nu te aștepți și rămân mult după ce le-ai ascultat ultima dată.