CLASSIC Recapitulare 2024
Revenirea legendelor: nostalgie muzicală în 2024
În 2024, am asistat la unele reveniri spectaculoase a unor trupe și artiști “old school”. Oamenii nu doar că s-au menținut în atenția publicului, dar au reușit să aducă ceva nou. Au nostalgie și modernitate. Rezultatul? Un amestec perfect care vorbește atât pe limba fanilor de demult, cât și pe cea a noilor generații.
Duran Duran, Elbow, The Cure, Pearl Jam, Tindersticks, dar și figuri emblematice precum Beth Gibbons sau David Gilmour, au arătat personalitate.
Fiecare album nou este despre cum tradiția poate coexista cu modernul. Uneori, aceste trupe par să se strecoare subtil și în zona indie – iar asta le face cu atât mai mișto, pentru că reușesc să depășească orice categorisire rigidă.
Echilibrul dintre tradiție și modern dă valoarea în timp
Ce ne spune această revenire? Că muzica “veche” nu e doar de colecție. Ea rămâne o sursă de inspirație, de vibe și un element cool în noul peisaj. Este un fel de rădăcină.
2024 ne-a arătat, încă o dată, că valoarea nu ține cont de timp. Iar artiștii care reușesc să păstreze acest echilibru între trecut și viitor rămân repere. Devin “icons”. Ei dau un sentiment de continuitate și în același timp, un stimul pentru inovație.
Cu ei, nostalgia nu mai este doar despre amintiri, este despre regăsire și reinvenție.
Încep prezentarea albumelor interesante din 2024 și mai jos aveți un playlist pe Spotify, piesele se succed în ordinea în care sunt menționate în text.
DAVID GILMOUR Luck And Strange, împărtășire de gânduri despre viață, timp și pierdere
David Gilmour, chitară și voce la Pink Floyd, a revenit cu un album solo, Luck and Strange (îl poți comanda aici: https://amzn.to/4dgZ435), între măiestrie muzicală și meditație asupra trecerii timpului.
Albumul confirmă încă o dată meșteșugul lui de chitarist, dar ridică întrebări asupra compozițiilor actuale. Într-o carieră solo ce se întinde pe aproape 50 de ani, Gilmour a lansat doar cinci albume, semn clar că nu a fost niciodată preocupat de o carieră solo agresivă.
Albumul debutează cu o piesă instrumentală relaxată, care setează tonul albumului prin subtilitatea sa, înainte de a intra în atmosfera bluesy a piesei-titlu, Luck And Strange.
Asta este o compoziție marcată de prezența regretatului Rick Wright la orgă și pian electric și aduce o nostalgie intensă pentru vremuri trecute.
Este o piesă cu greutate autobiografică, ce sugerează teme recurente în versurile scrise de soția sa, Polly Samson, întunericul iminent și moartea fiind omniprezente.
Between Two Points este o piesă interpretată împreună cu fiica sa, Romany Gilmour, este un cover al unei creații din 1999 a formației The Montgolfier Brothers, pe care Gilmour a ales să se retragă din rolul de vocalist pentru a permite fiicei sale să preia conducerea. Ce idee bună. A pus în valoare o voce plină de vulnerabilitate și profunzime emoțională.
Aranjamentul aduce o atmosferă melancolică, iar chitara lui Gilmour, deși subtilă, dublează dimensiunea piesei.
Liric, piesa merge spre teme precum încrederea și fragilitatea interacțiunilor umane și păstrează spiritul original al ei.
Deși Cult Following a scris că decizia lui Gilmour “de a se retrage în fundal este neobișnuită”, a scos în evidență ”curajul său de a pune în centru o interpretare mai simplă și mai vulnerabilă”.
În termeni de măiestrie instrumentală, Luck and Strange este un triumf. Fiecare piesă este un vehicul pentru solo-urile magistrale ale lui Gilmour, chitara sună la fel de distinct și puternic ca întotdeauna.
Cu toate acestea, deși albumul impresionează prin complexitatea și execuția sa muzicală, compozițiile nu reușesc să se ridice la nivelul de forță lirică și emoțională a marilor piese Pink Floyd, chiar și fără Roger Waters.
Consequence of Sound l-a descris ca pe o “meditație muzicală” și punctează cum muzica sa combină influențe de rock progresiv cu sunete atmosferice. De asemenea, Pitchfork îl compară “călătorie muzicală transcendentă”.
Dacă Luck And Strange este cel mai bun album solo al lui Gilmour, rămâne de văzut.
Discul are multe puncte înalte, dar nu atinge nivelul emoțional și muzical al unor compoziții anterioare. Este un album care merită ascultat cu atenție, de mai multe ori, pentru a te bucura pe deplin de detaliile și subtilitățile oferite de Gilmour care își împărtășește ultimele gânduri despre viață, timp și pierdere.
THE CURE Songs Of A Lost World, o întoarcere întunecată și poetică
O revenire spectaculoasă din 2024 a fost cea a legendarilor The Cure, care au lansat un nou album, Songs Of A Lost World.
BBC a lăudat echilibrul pe care Robert Smith și trupa sa l-au găsit între influențele gotice consacrate și o maturitate sonoră deprinsă și consolidată de-a lungul anilor.
Noul material păstrează elementele caracteristice The Cure – melancolia poetică, acordurile hipnotice și o atmosferă muzicală aproape cinematografică – dar aduce în același timp un suflu proaspăt, prin teme introspective care explorează anxietatea, dorul și conexiunile umane.
UNCUT Magazine a evidențiat capacitatea trupei de a se reinventa fără a-și trăda esența, descriind albumul ca fiind “o reîntoarcere la rădăcini, dar cu o profunzime nouă care va rămâne în memoria fanilor vechi și noi deopotrivă”.
Lansat după o pauză de 16 ani, este un material care vorbește despre niște teme predilecte ale lui Smith, precum pierderea, mortalitatea și izolarea.
Este o lucrare profund personală pentru Robert Smith, ea face referire atât asupra propriului proces de îmbătrânire, cât și asupra pierderilor recente din viața sa, inclusiv a fratelui său mai mare.
Discul are doar opt piese, dar fiecare este meticulos construită, cu instrumentație bogată și versuri care arată anxietatea existențială și fragilitatea umană. Vocea lui Robert Smith rămâne un punct central, ea dă în continuare emoție cu o combinație de forță și fragilitate.
Piesa de deschidere, Alone, introduce ascultătorii într-o atmosferă introspectivă cu un început instrumental extins și versuri ce vorbesc despre solitudinea universală. Tema singurătății este centrală în album, iar această piesă, scrie Pitchfork, stabilește tonul general.
I Can Never Say Goodbye este o piesă pe care Robert i-o dedică fratetelui decedat. Smith folosește metafore ca “thunder rolling in to drown” sau “shadows growing closer now” pentru a arata negarea și durerea cauzată de pierdere.
Structura muzicală alternează între liniște și explozii sonore și descrie în sunet imprevizibilatea emoțiilor din procesul de doliu. Melodia de final are 10 minute și este o compoziție epică de 10 minute ce sintetizează cele mai imporante teme ale albumului.
În Endsong, Robert Smith reflectă asupra mortalității cu versuri precum „I will lose myself in time” care suprapusă peste “wondering how I got so old” arată inevitabilitatea trecerii timpului. Instrumentația evocă melancolia prin reverbul chitarei și a unei structuri sonore sofisticate.
Pitchfork spune că “este o concluzie puternică și meditativă, fiind considerată o piatră de temelie a albumului”.
Songs of a Lost World amintește de momentele de vârf, dar aduce în același timp o profunzime emoțională care este specifică doar maturității trupei.
BBC descrie albumul ca pe “o confesiune muzicală în umbră și lumină ce oferă fanilor vechi și noi o combinație unică de nostalgie și inovație”.
TEARS FOR FEARS Songs For A Nervous Planet, o privire asupra călătoriei prin timp și a fragilității amintirilor
Chiar dacă este un disc 80% live, Songs For A Nervous Planet reia vechicle teme traumatice Tears For Fears, iar albumul lor a fost descris de critici ca fiind “intens și emoționant” sau după cum spune Mojo drept “o meditație sofisticată asupra timpului și memoriei”.
Songs for a Nervous Planet este o combinație interesantă între nostalgia față de materialele clasice și noi perspective din zilele noastre.
Albumul include 22 de piese: 18 versiuni live ale hiturilor cunoscute și patru melodii noi, înregistrate în studio. Așa că temele lirice clasice precum alienarea modernă, căutarea stabilității emoționale și împăcarea cu trecutul.
Astronaut, una dintre piesele noi, are un quelque chose printr-o combinație de melodicitate și mesaj de căutare. Tema versurilor este ideea de a găsi pacea în singurătate și acceptare, într-o lume agitată.
Influențele sintetizatoarelor clasice Tears For Fears sunt evidente, dar acompaniate de noi nuanțe vocale, inclusiv falsetto-ul surprinzător al lui Roland Orzabal, fac din Astronaut o deja clasică.
The Girl That I Call Home, tot nouă și ea, un ton melancolic și vorbește despre necesitatea intimității și stabilității emoționale, simbolizate prin conceptul de “acasă”.
Este o meditație asupra vieții în condițiile distanțării și singurătății. Melodia arată importanța legăturilor profunde în fața unei lumi haotice.
Piesele live sunt cântate divin și am să vă îndrept atenția, nu către marile hit-uri, ci spre unele care nu pot străluci doar pentru că hit-urile le umbresc. Secret World, Mad World sau Suffer The Children (vocea din live este Carina Round, este primul single lansat de trupă, în 1981) sunt pur și simplu splendide.
Cu discul ăsta trupa chiar că și-a pus toate ouăle într-un singur coș, a adus laolaltă influențele new wave și post-punk din anii ’80, o combinație de nostalgie și actualitate, care este o privire asupra călătoriei prin timp și a fragilității amintirilor.
THE THE Ensoulment, între observațiile critice asupra societății și momentele intime de reflecție
Ensoulment marchează revenirea trupei The The după 25 de ani. Caracterizat scurt discul are o deschidere spre reflexii poetice asupra modernității, în stilul caracteristic al lui Matt Johnson. El alege teme sociale și personale, printr-o voce de povestitor, acompaniată de un fundal instrumental cinematic.
“Discul este coerent tematic, iar capacitatea lui Johnson de a surprinde cât de complexă este viața contemporană este la cote maxime”, scrie Pop Matters.
Albumul aduce o combinație de stiluri post-punk, art-folk și blues. Versurile abordează teme precum alienarea în era digitală, contradicțiile societății moderne și întrebări existențiale despre moarte.
Johnson “jonglează între un ton grav și momente de autoironie subtilă” scrie tot Pop Matters.
Deschiderea albumului este o piesă cu un ton întunecat, care critică dinamica corporatistă și cenzura guvernamentală, Cognitive Dissident. Riffurile de chitară și atmosfera tensionată amplifică impactul versurilor, care sunt prezentate cu o voce hipnotică.
Where Do We Go When We Die? este o baladă melancolică și introspectivă, marcată de o interpretare vocală foarte sensibilă a lui Johnson.
Versurile vorbesc despre pierdere și misterul morții, cu imagini poetice și o compoziție instrumentală ce este dominată de chitara acustică și sunetul emotiv al viorii. Este una dintre cele mai emoționante piese ale discurile, este foarte personală, Matt vorbește despre propriile pierderi.
Ensoulment este o combinație între observațiile critice asupra societății și momentele intime de one to one, puse toate într-o temă muzicală sofisticată.
Greutatea vieții și poezia suferinței: revenirea solo a lui BETH GIBBONS
Beth Gibbons, solista trupei Portishead, a revenit cu un disc solo și a adus multă bucurie fanilor trupei și nu numai.
Albumul său solo, Lives Outgrown, este caracterizat de Pitchfork drept “o incursiune muzicală în tenebrele psihologice”.
NPR scrie despre “poezia întunecată a introspecției” și despre omagiul adus trip-hop-ului și jazz-ului, genuri în care Gibbons excelează.
Discul vorbește de pierdere, maturizare și transformare personală.
UNCUT Magazine și Mojo au remarcat felul în care discul combină fragilitatea emoțională cu pasaje orchestrale bogate. Piesele sunt construite pe aranjamente dense, iar stilul liric al lui Gibbons dă o valoare poetică a complexităților vieții.
Burden Of Life arată cât se poate de bine contrastul dintre intimitatea emoțională și modul complicat și dens al aranjamentelor. Începe cu o linie de bass ritmică și subtilă și este completată de orchestra ce-ți dă tensiune și speranță.
“Gibbons vorbește despre greutatea vieții și printr-o interpretare plină de fragilitate și forță” scrie BBC.
Beyond The Sun pornește cu o combinație de chitare acustice. Corurile și alămurile dau o dimensiune grandioasă, aproape ritualică. Te gândești la sacrificiu și renaștere, atât de viscerală este interpretarea lui Beth.
PEARL JAM Dark Matter, omagiul rădăcinilor
În paralel, Pearl Jam a revenit cu un material puternic și introspectiv și continuă tradiția de a aborda teme sociale și politice.
UNCUT Magazine a scris că albumul lor, Dark Matter, este un “manifest de rezistență și empatie”, iar NPR a remarcat că piesele lor sunt “o combinație de forță și empatie”.
Eddie Vedder și trupa sa continuă să fie vocea unui popor care caută răspunsuri într-o lume confuză, iar acest nou album reafirmă sinceritatea și profunzimea trupei.
Este un disc care îmbină energia punk-rock-ului și armoniile clasice. Sunetul este rafinat și menține spiritul rebel caracteristic trupei, dar este și adaptat pentru o nouă generație de ascultători.
Pearl Jam a făcut un echilibru foarte bun între teme personale și protest social. Eddie Vedder se îndreaptă atât catre întrebări existențiale, cât și spre responsabilitățile familiale.
Scared Of Fear este piesa de deschidere și un statement puternic. Are o energie frenetică inspirată de Wipers, o trupă punk din Portland. Piesa face o critică socială acută și reflectă fricile colective și individuale într-o lume instabilă. Sunt riff-uri rapide și puternice, iar vocea lui Vedder reușește să ridice tensiunea.
Wreckage este la polul opus, este melancolică și parcă are influențe de la Tom Petty. Armonia ei te duce cu gândul la fragilitatea vieții. Deși melodia este blândă, versurile vorbesc despre devastare și reconstrucție.
Albumul a fost descris ca fiind plin de pasiune, melodic și provocator și capabil să redea esența Pearl Jam după peste 30 de ani de activitate.
Dark Matter aduce un omagiu rădăcinilor lor, dar prin producție este și o reîmprospătare a stilului.
DURAN DURAN Dance Macabre: De Luxe, un moment distractiv, dar și o sărbătoare a energiei
Începem cu Duran Duran, care rămân în mare parte fideli stilul lor new wave.
Discul lor din 2023, continuat în 2024 cu Dance Macabre: De Luxe, combină eleganța new wave cu producția modernă. Mojo a descris albumul drept “o sărbătoare a energiei și stilului iconic” și este o incursiune tematică inspirată de Halloween, care combină reinterpretări ale pieselor proprii mai vechi, câteva cover-uri și piese originale.
Concepția albumului s-a născut dintr-un concert de Halloween din 2022, iar tonul general este de divertisment ludic, cu accente gotice și atmosferă de sărbătoare.
Pe partea pozitivă, piesele originale, precum Black Moonlight și Danse Macabre pot fi considerate punctele forte ale albumului. Black Moonlight, ce are colaborarea legendarului Nile Rodgers, impresionează printr-un riff funky și o atmosferă retro, completată de efecte sonore care evocă Thriller.
Danse Macabre îmbină sintetizatoarele înspăimântătoare cu un rap neconvențional al lui Simon Le Bon și este perfectă în tema spooky a întregului proiect.
În schimb, cover-urile unor piese clasice, precum Paint It, Black The Rolling Stones și Bury a Friend Billie Eilish, au fost criticate pentru lipsa de inovație și execuție superficială. Totuși, reinterpretările pieselor Spellbound Siouxsie And The Banshees și Psycho Killer Talking Heads sunt ce trebuie.
Dance Macabre este văzut mai mult ca un proiect distractiv pentru fani decât ca un moment tare în discografia trupei.
TINDERSTICKS Soft Tissue, “o imersiune cinematografică în melancolie”
Revenirea unor nume imporante nu s-a oprit aici. În zona indie cu elemente sofisticate și sensibile, Tindersticks a lansat un album poetic, Soft Tissue.
UNCUT Magazine laudă discul pentru aranjamentele orchestrale complexe și lirica profundă, fiind descriși ca “naratorii melancoliei cotidiene”.
Printre cei mai influenți “povestitori” ai anului, trupa a ieșit în evidență cu un disc complex, sensibil și unic prin lirica poetică.
Albumul face o revenire rafinată la stilul lor distinctiv de chamber-pop luxuriant, combină lirismul cu aranjamente cinematice și influențe variate precum funk, tropicalia și elemente de orchestră.
Tematic, Soft Tissue face o analiză a iubirii, pierderii prin întrebări, nu prin răspunsuri, vocea profundă a lui Stuart Staples dă și mai mult sens acestora. Discul este fluid și coerent, așa că emoția pe care o transmite accentuează caracterul natural al lui.
Always A Stranger este o baladă emoționantă cu accente atmosferice. Versurile lui Staples se îndreaptă spre vulnerabilitatea emoțională și vin însoțite de un fundal orchestral melancolic. Versul “my love is in flames” arată pasiunea melancolică ce domină tonul albumul.
Remarc și Don’t Walk, Run în primul rând pentru influențele funk elegant, dar și pentru cât de bine se îmbină percuția cu o secțiune de alămuri ce duc, împreună, către soul.
Modul în care Staples livrează vocea, foarte pătrunzător, contrastează pe cea mai mare parte a piesei cu groov-ul pe care ți-l dau coardele și alămurile.
Și totuși, aranjamentele orchestrale ale lui Soft Tissue se îmbină perfect cu o abordarea emoțională.
UNCUT Magazine adaugă o caracterizare a albumul drept “o imersiune cinematografică în melancolie”.
Fiecare piesă este o căutare muzicală a experiențelor de rutină, dar care conțin adâncime, și așa se demonstrează cum muzica indie-rock poate depății convențiile pentru a atinge o calitate aproape literară.
ELBOW Audio Vertigo, evoluție sonoră fără a pierde energia
La un pol opus găsim Elbow cu Audio Vertigo. Un disc important în discografia trupei, este văzut ca reinventare sonoră bazată pe puncte lor forte clasice.
Albumul îmbină lirica emoțională, caracteristică Elbow, cu o energie proaspătă, inserții de alămuri, ritmuri sintetizate și structuri experimentale pentru un mix fresh.
Tematic, discul se duce tot către vechile teme ale trupei, introspecția, reflecții sociale și contrastul dintre iubire și cinism, dar pe fundalul unor straturi noi de instrumentație.
Integrează ritmuri funky, elemente sintetice și structuri complexe pe firul narativ pe care Guy Garvey îl împletește. Glide Magazine spune că interpretarea lui Garvey “menține intimitatea și căldura specifice Elbow”.
Renowned For Sound scrie că “impresionează prin echilibrul dintre aranjamentele muzicale complexe și melodiile accesibile”.
Una dintre piesele briliante ale albumului este Balu. Este plină de energie, “merge” pe un drum condus de sintetizator, are alămuri ritmate și un tempo foarte dansant. “Instrumentația contrastează cu narațiunea melancolică, care reflectă dorul și dezamăgirea” scrie Spinning Platters.
Liric, piesa are un ton dulce-amărui, fiind atât introspectivă, cât și festiv. O altă piesă de excepție, Lover’s Leap, împlește ritmuri hipnotice cu un motiv repetitiv al alămurilor pe refren. Aranjamentul tensionat, stratificat trece de la ritmuri sincopate la o armonie mai lentă și sufletească spre final.
Audio Vertigo este un exemplu de evoluție fără a pierde esența. Amestecul de experiment curajoas și povești pline de emoție, energia și gama emoțională îl fac unul dintre cele mai reușite din cariera trupei.
Wild God: căutare spirituală în marea adâncă a existenței
Nick Cave and the Bad Seeds au lansat Wild God, al 18-lea album de studio. Din nou un profund emoțional și complex. Înregistrat la studiourile Nick Cave, alături de colaboratorul său de lungă durată, Warren Ellis, aduc un amestec proaspăt de sunete și idei.
Din punct de vedere tematic, Wild God merge pe linia întrebărilor existențiale, spiritualitate și condiția umană. Cave reușește să le redea printr-un lirism unic.
UNCUT Magazine și NPR au lăudat echilibrul albumului între “piesele ambientale, meditative, și momentele de intensitate emoțională brută”.
Wild God, piesa titulară, arată dualitatea dintre fragilitate și forță. Interpretarea lui Nick Cave atinge un nivel aproape ritualic, evocând imagini simbolice puternice.
Melodia are pasaje vocale puternice, iar versurile lui Cave merg către teme supranaturale și profunde.
Song Of The Lake, prima piesă a albumului, se deschide cu un ton contemplativ și liniștit. Metafora lacului servește drept un simbol al liniștii și introspecției și pune accent pe căutarea sensului în mijlocul haosului.
Apa poate fi și simbolul purificării și al durerii continue. Interpretarea vocală a lui Cave variază între șoaptă și strigăt, iar piesa cred că este punctul central emoțional al discului.
Orchestrația este bogată și sugerează o conexiune între divin și uman. Instrumentația luxuriantă, amplificată de corul ce-l însoțește pe Cave, face o atmosferă meditativă, aproape hipnotică. “Nevermind, nevermenid…”
NPR a descris-o ca “o contemplare a cosmosului”, iar asta poate sugera o relație de mărime între micimea umană și infinitatea universului.
