“Come, Come, Come, Nuclear Bomb”, plictiseala poate seamănă cu apocalipsa

Majoritatea oamenilor au un top cinci al pieselor care le-au schimbat viața. Am și eu, dar am și un top cinci al pieselor care mi-au explicat viața. E o diferență subtilă, dar importantă. “Everyday Is Like Sunday” e pe locul doi, după ce mi-am dat seama că Morrissey nu vorbește despre Anglia anilor ’80, ci despre Eforie Nord în noiembrie sau despre duminici când perspectiva de a continua să le trăiești este de un plictis îngrozitor.

Asta voi încerca să explic în cele ce urmează: cum un cântec despre plictiseala britanică dintr-un oraș de coastă a devenit, pentru mine, despre catastrofa nucleară, despre tramvaie goale și despre faptul că, uneori, apocalipsa e singura ieșire decentă dintr-o duminică proastă.

Nu am o dată fixă pentru momentul în care l-am descoperit pe Morrissey, nici cu The Smiths nu am avut vreo mare “pretenie” în anii ‘80. Am trecut pe lângă ei ca rața prin apă și am reușit, totuși, să-i recuperez ceva mai târziu, iar asta a început invers, adică cu Morrissey.

S-a întâmplat tot datorită radioului și a cd-urilor trimise de francezi. Acum, că mă gândesc la toată colecția aia, nu văd vreo idee care a stat la baza selecției, dar a fost una foarte mișto, generoasă și printr-un noroc pe langă clasici, au strecurat și Morrissey, Talking Heads, Guesch Patti, The Cure sau Marillion. Asta spre norocul nostru. Viva Hate este primul album al lui Morriseey și poate cel mai bun, iar acolo este și “Every Day Is Like Sunday”. 

Nu a fost descoperirea mea, un unu la unu cu cd-ul, ca apoi să cad în fund după ce am ascultat-o, am auzit-o la radio difuzată de o colegă, care în momentul ăla era mult mai șmecherită, venea dintr-o zonă cu mult post punk, new wave, faze destul de obscure pentru vremea aia, Cocteau Twins, Happy Mondays, Siouxie, The Cult. Lucky me, ca un burete ce sunt, treaba asta mi-a deschis un alt univers. 

Ca de obicei, pe mine mă atrage muzica, aici fac clicul, apoi dezvolt o pasiune, poate chiar la limita obsesiei dacă și versurile îmi spun o poveste pe care s-o pot contextualiza, să fie palpabilă pentru mine.

Morrissey, a fost un tip foarte controvesat, un caracter dificil, cool din punctul de vedere al mesajului, și personaj foarte puternic muzical în ultimii 40 de ani. În primul rând a fost un textier senzational și a vorbit oamenilor într-o limba complexă și bogată în subtilități, metafore și piste false. Oamenii nu erau atat e superficiali în vremea aia. Morrissey a influențat generații întregi de oameni, dar a influențat și muzicieni. Iar el, la rândul lui, și el a găsit inspirație în diverse surse literare și culturale. Exemplul pe care eu vreau să ți-l dau este “Everyday Is Like Sunday”, iar sursa de inspirație a venit dintr-un roman post-apocaliptic din 1957 al autorului Nevil Shute, intitulat “On the Beach”. Shute descrie un scenariu urât de tot, în care un grup de oameni din Australia așteaptă să fie anihilați de o radiație nucleară mortală care se îndreaptă fatal spre ei. Atmosfera de disperare a fost convertită de Morrissey în peisajul unui oraș de pe malul mării, curprins de o plictiseală profundă și o stare de reprimare.

Îți spuneam că versurile ar trebui să rezoneze cu ceva trăit, simtit de mine, chiar dacă la primele ascultari nu le bag în seamă. Cuvintele care mi-au deschis obsesia sunt “Come, come, come, nuclear bomb”. Evident că nu am trecut, slavă Domnului, printr-o așa catastrofă, dar generatia mea a simțit din plin explozia de la Cernobil, care la sfârțitul lui aprilie ‘86 se simțea aproape fizic, ca un aer greu, invizibil. Din tramvai, priveam bulevardul Timișoara, pe atunci Emil Bodnăraș, și era ca o scenă dintr-un film lent, în care timpul fusese suspendat. Vântul bătea suficient ca să ridice hârtii și gunoaie și să le facă să danseze haotic deasupra asfaltului pustiu. Nicio ființă vie nu era pe stradă. Totul era absurd de liniștit și totuși înfricoșător.

Singurul punct de viață era în dreptul policlinicii de la capătul bulevardului, spre Academie. Acolo se adunase o mare de oameni, toți așteptând pastilele de iod. Era un spectacol ciudat, mulțimea era statică, cu priviri serioase sau speriate, un fel de cor care aștepta salvarea sau sfărșitul. Iar eu am trecut cu tramvaiul, toate imaginile pe care mi le amintesc sunt alb negru, în slow motion, și m-am simțit mic, ca un observator intruziv. Și-mi zic acum că, totuși nu poți să nu te gândești că acesta e felul în care oamenii continuă să supraviețuiască, cu răbdare, cu obediență, cu frică amestecată cu rutină. Este un fel de umor involuntar în imaginea asta, eu, vântul, hârtiile care dansează și mulțimea care așteaptă pastila salvatoare. E ironic și tragic.

Așa că după “Come, come, come, nuclear bomb” și toate amintirile revărsate, toată atenția mi-a fost îndreptată spre piesă. Așa că am început să fac săpături, atât cât îmi permiteau mijloacele la vremea aia. Nu am găsit nimic care să mă conducă la vreo concluzie, dar mi-am transcris versurile de pe cd-ul de la radio.

“Everyday Is Like Sunday” transmite sentimentul de monotonie și înstrăinare. Versurile descriu o sărbătoare plictisitoare într-un oraș de pe malul mării, un loc unde plictiseala este omniprezentă, iar fiecare zi seamănă cu o duminică când toate magazinele sunt închise și nu e nimic de făcut.

Ceea ce sună banal până când începi să asculți cu adevărat ce zice Morrissey. Pentru că nu e vorba doar de plictiseală. E vorba de felul în care plictiseala asta arată exact ca apocalipsa: “In the seaside town that they forgot to bomb”.

Dacă stai să te gândești, nu e doar o glumă despre plictisul britanic. E o imagine a unui loc unde nici măcar războiul nuclear nu se obosește să lovească. Un oraș fantomă, uitat chiar și de apocalipsă. Asta e ironia morrisseyană pură: când lumea arde, tu tot te simți exclus. Adică nici măcar sfârșitul lumii nu vrea să aibă de-a face cu tine. Sfârșitul lumii este un act de excludere socială.

Faci observația doar dacă ai petrecut prea mult timp în orașele britanice de coastă. Sau în stațiunile de la Marea Neagră. Știi senzația când mergi pe promenadă în afara sezonului și te întrebi dacă n-ai fi mai fericit dacă ar fi fost bombardat locul și atunci ar exista, cel puțin, o explicație pentru golul ăsta. 

Am un prieten care a crescut în Eforie Nord. Mi-a spus odată că singura diferență între orașul lui și un peisaj post-apocaliptic e că în filmele despre apocalipsă cel puțin mai vezi câțiva supraviețuitori dramatici care au un scop. La Eforie Nord doar vezi oameni care merg în supermarket și se uită la mare de parcă ar aștepta instrucțiuni care nu vor veni niciodată.

Morrissey înțelege asta visceral. El nu critică orașul, el observă că orașul deja este ruinat, doar că nimeni nu și-a dat seama să-l declare oficial mort. E mai rău decât distrugerea, orașul e irelevant. 

Și știi ce? Am fost în locuri din astea. Nu vorbesc metaforic. Stațiunile de la mare în noiembrie, de exemplu. Iar Morrissey continuă cu o imagine și mai precisă: “This is the coastal town that they forgot to close down”

E versiunea nucleară a duminicii obișnuite: totul e închis, toată lumea absentă, doar că acum absența e definitivă. Morrissey ia rutina și o ridică la nivel de catastrofă cosmică. Practic, duminica ta mohorâtă e doar un clip promo pentru sfârșitul lumii.

Ceea ce mă aduce la refren, care e, și o spun fără ironie, unul dintre cele mai sinistre momente din muzica pop britanică: “Come, Armageddon! Come, Armageddon! Come!”

Aici e vârful melodiei. Morrissey cere sfârșitul lumii ca pe un headliner la Glastonbury. Și e ceva ciudat de familiar în asta când viața devine suficient de banală, apocalipsa începe să pară nu doar acceptabilă, ci chiar dezirabilă. “Mai bine o bombă decât încă o duminică, în noiembrie, la mare în Eforie Nord”, parcă zice el.

Versurile “Come, Armageddon! Come!” sunt poate cele mai oneste scrise vreodată. Nu e dorința unui profet, e dorința unui om plictisit. Morrissey cere sfârșitul lumii cu o pasiune feroce. 

Prima dată când am auzit refrenul aveam vreo 23 de ani și mi s-a părut șocant. Cred că e recunoașterea onestă a faptului că uneori monotonia e mai grea decât orice catastrofă dramatică. Cel puțin catastrofa se termină la un moment dat.

Gândește-te: Morrissey cere, el invocă apocalipsa. Cu entuziasm, ca o comanda la bar: “trei apocalipse, vă rog, și dacă aveți ceva extra forte și mai bine.” Există o bucurie perversă în felul în care cântă versurile, o eliberare în a recunoaște în sfârșit că, da, prefer eliminarea totală decât încă o plimbare pe dig când vântul îți transformă umbrela în origami și singurul restaurant deschis din oraș servește paste reîncălzite.

Și uite ce e ciudat, toată lumea se preface că n-a simțit niciodată asta. Dar toți am avut momente, la coadă la supermarket într-un ajun de Crăciun sau într-o ședință interminabilă sau într-o duminică de iarnă când ploaia fină te face să te simți ca un biscuite lăsat afară, când te-ai gândit: “Sincer, o bomba chiar acum n-ar fi rea.” Nu vrei să mori, doar vrei ca asta să se oprească, să se termine odată. Și dacă singura modalitate e resetarea completă a realității, well, să fie.

Morrissey a avut curaj să pună sentimentul ăsta într-un refren pop și să-l cânte cu convingere. 

Dar după toată exaltarea asta, Morrissey face ceva și mai diabolic. Coboară din nou: “Every day is silent and grey”.

După toată invocația apocaliptică, el închide cu imaginea asta domestică, aproape banală. Iar banalitatea e terifiantă: nu e foc, nu e haos, ci doar tăcere și cenușiu. Sfârșitul lumii nu vine cu explozii, ci cu același ton monoton al zilelor care trec. Apocalipsa nu e spectacol, e rutină.

Și apoi adaugă detaliul ăsta ciudat: “And a strange dust lands on your hands”. Rutina, care ne omoară și care depune un strat de praf peste noi, și ne plictisește până la amorțire, este una dintre cele mai puternice metafore ale piesei.

Am realizat, undeva pe la a douăzeci și șaptea ascultare a melodiei, că “Every day is silent and grey” nu e doar despre vremea britanică. E despre cum ar arăta lumea după ce butonul roșu a fost apăsat și tot ce rămâne e un litoral pustiu, cu cabine de plajă scorojite și plăcuțe ruginite pe care încă se poate citi “înghețată artizanală”. E ciudat, dar recunosc atmosfera: am trăit duminici care par exact așa.

Asta e frumusețea perversă a piesei: sfârșitul lumii nu e descris ca un film de acțiune, cu explozii și sirene, ci ca o după-amiază lentă, în care nimic nu se întâmplă. Te trezești la 11, te uiți la televizor și descoperi că pe toate posturile rulează același înterviu al oricărui politician care nu spune nimic. Și exact în momentul ăla începi să te gândești: “Hai, Doamne, fă ceva, trăznește-ne”.

Cred că ăsta e unul dintre motivele pentru care piesa asta mă atinge mai tare decât multe balade apocaliptice. Pentru că e mai aproape de cum trăim cu adevărat, în cenușiul zilnic, în duminici care se simt deja radioactive. Morrissey pune o coloană sonoră peste acel moment obișnuit în care deschizi frigiderul, găsești doar un borcan de muștar și un rest de lapte acru și îți dai seama că, da, poate o catastrofă nucleară ar fi mai simplă.

Dar piesa nu se limitează la a ne arata doar plictiseala. M-a gândit că o altă interpretare este că “Everyday Is Like Sunday” vorbește despre consecințele unui război nuclear. Chiar pe bune. Plictiseala liniștită care însoțește un oraș somnoros într-o duminică ar putea fi de fapt imaginea unui oraș pustiu, devastat de un conflict nuclear. În lumina asta, versurile au altă semnificație. Devin memento al fragilității umane și al distrugerii iminente.

Povestea cântecului poate fi văzută și prin prisma a doi îndrăgostiți, iată altă pistă, care au supraviețuit unui astfel de război, dar care probabil nu vor supraviețui mult timp în această lume post-apocaliptică. Dualitatea, fie că vorbim despre plictiseala cotidiană sau despre supraviețuirea într-un peisaj post-nuclear, face ca “Everyday Is Like Sunday” să fie deschisă unor multiple niveluri de înțelegere, Moz, you clever fox.

Morrissey a reușit să construiască o atmosferă melancolică și apăsătoare, cu un suport muzical care accentuează perfect starea de spirit transmisă de versuri. Melodia este simplă, are refren frumos, cantabil, iar vocea duce ascultătorul în mijlocul acestei lumi gri și monotone, unde fiecare zi este la fel de lipsită de sens ca precedenta.

Dar, de fapt, el a mai abordat tema nucleară alături de The Smiths în “Panic”, unde era vorba de verbalizarea unei povești reale, nu era despre ficțiune. Accidentul nuclear catastrofal din 1986, de la Cernobil, a fost, într-un fel, fundalul și scânteia care a inspirat piesa. The Smiths simțeau că lumea intrase într-o stare de panică generalizată, o anxietate difuză, care plutea peste tot. Și tocmai atunci, radiourile continuau să urle aceleași refrene vesele, aceleași piese pop fără griji, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Contrastul era aproape comic, dacă n-ar fi fost tragic, în timp ce lumea se destrăma, DJ-ii dădeau drumul la dans. Versurile foarte explicite “Hang the DJ, hang the DJ Hang the DJ, hang the DJ, hang the DJ” sunt o consecință a acestor fapte. Dar asta e doar o pistă, “Panic” poate avea mai multe înțelesuri și ar merita detaliată separat.

Morrissey nu-i singurul băiat care merge în direcția asta de panică.

Dacă iei “London Calling”de la The Clash, ai imediat senzația de alarmă: chitare tăioase, Joe Strummer strigând că Londra se scufundă, că gheața se topește, că “the ice age is coming”. La The Clash e apocalipsa ca protest rock, ca energie politică, ca strigăt colectiv. La fel, R.E.M. cu “It’s the End of the World as We Know It” transformă catastrofa într-o listă haotică, un fel de karaoke de anxietăți, unde sfârșitul lumii e paradoxal dansabil, aproape optimist.

Morrissey, însă, joacă în altă ligă. La el nu există nici urgență, nici dans. “Everyday is like Sunday” e un tablou static: liniște, cenușiu, o coastă pustie. Dacă The Clash și R.E.M. vor să te facă să sari din pat și să faci ceva (să protestezi, să dansezi, să te agiți), Morrissey îți spune să te uiți pe geam și să observi că oricum nu e nimeni pe stradă. Catastrofa nucleară, la el, e doar o versiune mai oficială a duminicii obișnuite.

Și aici e șmecheria, Morrissey aduce o odă plictiselii. În timp ce alții strigă că vine sfârșitul lumii, el ridică din umeri și spune: “Era și timpul, oricum n-aveam altceva mai bun de făcut”.

Și pe bune, funcționează pentru că toți am trăit sentimentul ăsta. Știi duminicile când fotbalul e de căcat, joacă Botoșani cu Slobozia, frigiderul e gol și în playlist îți apare o piesă veche de la Andre? Asta e apocalipsa lui Morrissey, sentimentul că totul e suspendat, că zilele se repetă până când chiar și o ciupercă nucleară ar părea un eveniment binevenit.

“Everyday is like Sunday” rezistă. E un fel de radiografie emoțională, cum arată sfârșitul lumii când îl privești dintr-o cabină de plajă pustie, cu părul bătut de vânt și cu nimeni lângă tine sau în tramvaiul 35, fără nimeni în vagon.

“Everyday Is Like Sunday” depășește simpla muzică de consum și îți dă o viziune ce nu arată teribil, dar te pune pe gânduri vis a vis monotonia vieții și a fragilității noastre din ce în ce mai accentuată. Morrissey, cu ceva inspirație din literatura distopică, a reușit sa facă o piesa ce încă este relevantă. De ce? Datorită capacității lui de a schimba un sentiment universal precum plictiseala într-o meditație asupra existenței umane.