Creep, de la furt la emblema unei generații

Creep este emblema unei gererații. Nu scriu despre Creep pentru că-i cea mai cunoscută sau pentru că este primul single Radiohead. Nu. Scriu pentru că este o emblemă.

Dar are și o controversă în spate. Una mare, care merge până la puțin plagiat. Inițial piesa nu a prins, asta întâmplându-se în ’92. După relansare ea a devenit hitul major al formației. Un hit atât de puternic încât punea în umbră celelalte piese ale trupei. Soluția formației a fost una radicală, o lungă perioadă de timp a fost eliminată din concerte.

Dar controversa nu vine de aici. Vine de la piesa însăși. Inițial ea a fost creditată ca fiind a lui Thom Yorke. În timpul înregistrărilor, producătorii Seana Slade și Paul Kolderie au simțit ceva și au vrut să se asigure că piesa nu-i un cover. Nu și-au putut da seama cu ce seamănă, așa că lucrurile au mers înainte. 

Cu toate astea, asemănările cu The Air That I Breathe, o piesă din ’73 a trupei The Hollies, au adus trupei un proces frumușel, unde și-a furat-o cu magnifică grație. Astfel, pe lângă Yorke, la compoziție sunt acum creditați cei care au compus The Air That I Breathe, adică Albert Hammond și Mike Hazlewood. 

Frumuseațea acestei situații stă în faptul că originalul The Air That I Breathe nu-i aparține formației de The Hollies ci lui Albert Hammond, care a inclus piesa pe albumul său din ’72, It Never Rains in Southern California. Creep folosește o progresie armonică existentă pe strofa de la The Air That I Breath.

Într-o discuție avută cu Răzvan Gabăr membru Crowd Control și absolvent de Conservator, el nu era de acord cu ștampila de plagiat atribuită progresiei armonice. Gabăr spune că asta ar insemna că tot ce a ieșit din rock’n’roll ar trebui să fie un plagiat întins pe zeci de ani. Pentru că din punct de vedere al teoriei muzicale, toată esența unei piese rock’n’roll stă în acea progresie armonică, a treptelor principale ale tonalitatii. 

Iar el continuă și cu o concluzie, dacă plagiatul s-ar putea justifica în cazul unei linii melodice la voce sau a unui solo al unui instrument, nu putem să spunem că e plagiat când vine vorba de progresia armonică. Ea nu este nelimitată pentu că urmărește niște principii teoretice de la care nu te poți abate oricât ai încerca. Într-un fel, aceste reguli sunt ca legile fizicii, nu le constientizezi dar sunt acolo.

În ciuda acestor dispute atât de tehnice, Thom Yorke a recunoscut sursa de inspirație și în fața acestui fața acestor lucruri, cei doi compozitori ai piesei originale s-au mulțumit cu o mică parte din drepturile de autor.

Dar nimic nu-i va diminua forța, explozia și intensitatea. Nimic.

Versul I’m a creep/I’m a weirdo este emblema unei generații. Este o piesă al cărei sound este de plumb, este greu, este indigest. Instrumentele sună de parcă cei care cântă la ele vor să le rupă, iar cheia piesei, durerea, forța, intensitatea, profunzimea o dau notele de chitară lovită ale lui Jonny. Asta pentru că lui Jonny nu i-a plăcut piesa și atunci de aici și relația asta de hate cu ea. Lovește pur și simplu chitară de parcă ar vrea s-o rupă în două.

Creep este povestea unui alcoolic ce nu-și face curaj, din cauza lipsei de respect de sine, să intre în vorbă cu o gagică pe care o place. În final reușește să facă asta, dar cu un gust și o senzație ciudate. Are impresia că se află în fața unei oglinzi, că se are pe sine în față, de unde și bulversarea sa. Am putea trage concluzia pripită că este o piesă tristă, dar până la urmă este vorba despre bucuria recunoașterii de sine.

Piesa asta a însoțit mii de ceaiuri dansante, s-a urlat pe ea, s-a dansat pe ea, s-a vomat pe ea, s-a futut pe ea, s-a băut până la inconștieță pe ea, de aia versul I’m a creep/I’m a weirdo este emblema unei generații.

So fuckin’ special!