Cum sună gelozia-n falsetto? The Devil’s Crayon

Înainte să vorbesc despre “The Devil’s Crayon”, trebuie să recunosc ceva: am o problemă cu comparațiile. Serios. Ascult ceva și imediat încep “asta sună ca…”, “ăla amintește de…”. E un obicei enervant, dar când vine vorba de Wild Beasts, impulsul e imposibil de oprit. Pentru că 2008 a fost anul când falsetele nervoase și vocile fragile au cucerit lumea, iar melancolia cu BPM redus ne-a inundat sufrageria.

Gata, am pornit pe pantă și inevitabil ajung la “Two Weeks” de la Grizzly Bear. Falsetul intră lin, pianul bate ca un ceas, iar tu stai și te gândești că lucrurile importante încep cu o voce care pare prea delicată ca să supraviețuiască.

Apoi îmi mai place cum se insinueaza “Nude” de la Radiohead. Dar ea plutea deja prin eter cu un an înainte. Toți privim vulnerabilitatea ca error 404, dar Thom Yorke nu-i de acord și o declară formă de inteligență, nu o greșeală. Eu îl simt că se holbează la mine, ceea ce e ironic, pentru că aș fi jurat că piesa asta a fost făcută pentru oameni care se uită în jos, nu în ochii altora.

Apoi mai târziu apar și  Metronomy cu “Everything Goes My Way”. Tonul e mai jucăuș, dar nu te lăsa păcălit. Sub liniștea aparentă stă un zambet obosit. Anna Prior a acceptat că unele planurile ies rareori, dar a decis să nu dramatizeze. E aceeași sensibilitate, doar că o trece printr-un filtrul personal al unei persoane care știe să facă puțin mișto de sine.

Nu vreau să spun că Wild Beasts au inventat ceva. Nici că ceilalți le datorează ceva. E doar momentul în care mai multe trupe au prins aceeași pulsație de fragilitate, eleganță și folosesc vocea ca pe o lamă subțire și tăioasă. Îți place sau nu, dacă te prinde, nu scapi ușor.

Mda, eram la voci, nu? Și ne feream de comparații. 

Vocea lui Thorpe, solistul de la Wild Beasts, că despre ei e vorba-n propoziție, are o fragilitate care este expusă fără protecție, el o lasă la vedere fără intenția de a impresiona. N-o îngroapă-n producție, nu, chiar deloc. Falsetul vocii lui e tensionat și direct. Thorpe cântă dintr-un loc interior foarte apropiat de nerv, iar asta îi dă un tip aparte de intensitate. Te face atent fără să ridice tonul, doar prin felul în care pare să riște ceva de fiecare dată când urcă în registrele înalte.

Uneori amintește de Jeff Buckley, ah, comparația, din nou, dar fără vibrația romantică, mai degrabă cu nervul aproape anxios al lui Kate Bush în momentele cele mai ascuțite. În alt loc trimite spre Antony and the Johnsons, doar că mai puțin confesiv și mai mult teatral.

Există și o fibră britanică recognoscibilă. Parcă l-ai găsi într-o poză rară între Billy Mackenzie și Brett Anderson, doar că Thorpe nu își îmbrățișează complet statutul de frontman dramatic. Se simte mai vulnerabil, timid și-ți dă senzația că direcția lui este spre cineva anume, nu pentru mulțime. Are uneori niște momente de puritate controlată, aproape corală, care amintește de Thom Yorke în perioada “Pyramid Song”.

Totuși, rămâne dificil de încadrat într-un tipar clar. Eleganța lui vocală are o finețe neobișnuită, iar notele subțiri poartă o forță liniștită și hotărâtă. Thorpe știe exact ce vrea să facă cu vocea lui, dar nu o forțează. Fiecare notă pare gândită, dar nu calculată. Tensiunea există, dar are loc să respire, nu te îneacă, te ține treaz.

Emoția e și ea acolo, nu se ascunde, dar nici nu sare-n gâtul tău. Omul e mai degrabă convins de ceea ce simte, fără să te convingă și pe tine cu forța. Vocea lui merge unde simte că trebuie să meargă, iar din libertatea asta iese personalitatea lui, îl recunoști.

Ai senzația că ți se strecoară sub piele, brrrr, fără să ridice tonul. E riscant ca stil, însă riscul îi dă forță. Dacă nu-ți place, tot te trezești gândindu-te la el după ce piesa s-a terminat. Asta e o victorie pentru orice solist, chiar și pentru unul care nu pare interesat să câștige.

Și gata cu comparațiile, promit! Să revin la piesă, la “The Devil’s Crayon”.

Versurile par scrise de cineva care a pus ochii pe cineva și a ajuns să-și roadă colțul buzei până la sânge. Îți dă borșul, te simți un pic jenat de tine, dar tot stai acolo. Ce dragoste mai e și asta? “The Devil’s Crayon” e diavolul din cărți? Neeehh, fără Satana sau chestii biblice. Cineva îți aprinde niște gânduri și nu știi dacă ar trebui să ți le asumi. Fanteziile devin prea intense și stai acolo, prins între “doamne, ce îmi trece prin cap” și “da, dar îmi place”. E mai complicat, un amestec între plăcere și jenă pe care nu-l poți explica nimănui fără să pari ciudat.

Momentul cheie e când Thorpe aude cum altcineva rostește numele ei. “The way you say her name / I want mine said the same, devil / Devildevildevil.” Devil e mai degrabă un oftat furios care intensifică emoția, așa că aș spune nu introduce un personaj drăcesc. Repetiția lui transformă fraza într-o exclamare care transmite obsesia și dorința. Întregul pasaj rămâne despre felul în care se pronunță numele ei, al Nenumitei, și dorința lui Thorpe de a primi aceeași atenție.

Toată simbolistica cu copiii și mâinile multe, “That all his children will use to throw their loads, their loads on you” are un aer stânjenitor care vine de la sinceritatea copiilor. Când îți place cineva prea mult, devii maleabil, aproape fără contur. Vrei atenția, vrei atingerea, vrei să-ți spună numele cu aceeași încărcătură.

Ce iese la final e o mărturisire care nu apare în conversațiile reale, o spui doar în melodii. Melodia te face să roșești când o pui în căști și să spui că îți place pentru armonii. Știi tu, ca să nu pari ridicol. Și totuși, dacă vrei să prinzi esența piesei, poți să te uiți la câteva versuri.

“The Devil’s Crayon / Tracing your shoulder blades” îți dă senzația că privirea rămâne prinsă în detaliile cele mai mici și nu există cale să te desprinzi. Fiecare mișcare, fiecare curbă, capătă o încărcătură care nu ține cont de timp sau spațiu. Dorința se face simțită, pur și simplu există și pulsează în aer. Fascinația crește cu fiecare clipă, iar detaliile rămân întipărite în minte. Momentul devine tot mai prezent, aproape palpabil pentru că “tracing” sugerează o mișcare lentă, atentă, care urmează exact forma, ca și cum ai desena cu degetul pe piele.

Și te rog să te întorci puțin la versul “The way you say her name / I want mine said the same, devil”. Înșiruirea îți arată gelozia în forma ei cea mai pură, fără menajamente. O senzație pe care să te ferești s-o recunoști în gând, dar care se simte clar în fiecare notă și fiecare pauză. Dorința lui Thorpe este de a simți aceeași intensitate care se revarsă asupra altcuiva. Jumătate admirație, jumătate frustrare. Prin rostirea cuvintelor înțelegi că emoțiile nu sunt niciodată uniforme, ci mereu tensionate și greu de împărțit exact cum ne-am dori.

Chiar dacă melodia conține-n titlu cuvântul “dracu’”, ea are și părți profund umane. “We are so many tiny pieces” și așa am ajuns la fragilitatea care există în fiecare dintre noi, la felul în care atenția și dorința celorlalți ne modelează fără să cerem. Fiecare piesă din noi reacționează diferit, se mișcă și se transformă în contact cu emoțiile altora. Sentimentul e unul foarte uman, existența noastră e compusă din momente, reacții și impulsuri care se amestecă constant, iar conștientizarea aduce o tensiune subtilă, dar permanentă, care dă profunzime experienței și intensitate modului în care simțim lumea din jur.

“This truly is the Devil’s shoulder / Your arm draped around / Ten times over”  și cu versul ăsta tensiunea se simte ca dracu în spațiul fizic, în apropierea și prezența corpului celuilalt. Gestul devine repetitiv în mintea lui Thorpe, ocupă tot spațiul gândurilor și prelungește momentul până capătă o consistență proprie. Fiecare atingere imaginară aduce cu ea o senzație de permanență și intensitate, rămâne vie și modelează felul în care simte relația și dorința. Momentul e dens și persistent, iar atenția lui Thorpe asupra detaliilor arată că se implică total, ca și cum fiecare repetare ar adăuga câte un înțeles suplimentar.

Piesa se construiește pe o atmosferă densă și tensionată, cu fiecare instrument așezat cu grijă în spațiu. Vocea lui Thorpe se ridică și coboară peste schimbările subtile de ritm, uneori e fragilă, alteori e apăsată, dar mereu prezentă și atent calibrată. Pianul de pe final aduce claritate prin note simple care luminează fragmentele vocale și dă o respirație în mijlocul intensității. Fiecare suprapunere de voce și ritm transmite pulsul unei obsesii controlate, o mișcare constantă între tensiune și eliberare, care ține ascultătorul prins între atenția concentrată și senzația de ușurare când acordurile se așază. Atmosfera e aproape tactilă, iar detaliile muzicale urlă și-ți cer răbdare și implicare completă.

Finalul piesei lasă o senzație de reverie și tensiune simultană. Pianul clar și liniștit de la sfârșit, combinat cu falsetul care încă mai plutește peste ritmurile care s-au domolit, dau senzație de eliberare temporară, ca un răgaz după o furtună emoțională. Se încheie fără să închidă complet povestea, lăsă fragmente de dorință și obsesie să plutească în mintea ta.“The Devil’s Crayon” te pune față în față cu dorința, atenția și vulnerabilitatea, fără să le ascundă sub straturi de producție. Thorpe construiește totul cu o grijă pentru detalii care face fiecare inflexiune vocală și fiecare schimbare instrumentală să conteze. Emoția e acolo, pulsează firesc, și tu o simți direct, fără trucuri. Piesa rămâne cu tine pentru că Thorpe știe să țină laolaltă lucruri care de obicei nu merg împreună – fragilitatea cu forța, introspecția cu muzicalitatea, dorința cu sunetul pur. Și cumva, totul se leagă.