De la garaj la ROI: căderea liberă a rock-ului
Am scris un text pornind de la un video al lui Rick Beato, despre cum muzica asta, care odinioară era făcută în garaj, a ajuns să fie vândută pe bucăți, ca într-un PowerPoint de corporație. Toate referințele lui Rick Beato sunt făcute la piața americană, dar sunt convins că există în unele subiecte copy/paste între America și restul lumii.
Rick Beato este un tip care știe să spargă bula asta ipocrită. Un material excelent care nu este despre hiturile virale sau clipurile de TikTok, ci despre cum a ajuns muzica să fie un excel de marketing, un joc de cifre care ucide spiritul muzicii. Beato ia în dezbatere în special rock-ul. Hai să vedem ce spune el despre tot acest “pane et circus” în care ne-am trezit.
Să începem!
Muzica pe care o iubeam când eram mai tânăr nu mai seamănă deloc cu ce găsești azi. În anii ‘80 și ’90, casele de discuri formau o gașcă de ciudați, fiecare cu gusturi proprii foarte bine definite, iar tu puteai să descoperi ceva nou și bun de la un prieten care îți dădea o casetă cu ceva ce nu puteai asculta la radio, aici vorbim de perioada de după revoluție. Era mult haos, dar făceam un management bun cu el.
Acum totul, aproape, e sub controlul a câtorva corporații care decid ce se cântă, ce se ascultă și, mai ales, ce să ne bage-n creier prin orice mijloc. E despre statistici, cifre și playlisturi generate de algoritmi, despre o birocrație contabilă.
Cine mai decide ce e cool?
Rick Beato lovește fix în punctul dur. În anii ‘80 și ’90, aveai vreo 50 de case de discuri mari, fiecare cu stilul ei, un fel de gașcă, cum ziceam, de tipi ciudați care și-au făcut afacerile astea pentru că le plăcea muzica. Azi totul e dictat de 3-4 corporații gigantice, iar muzica nu mai e teren de joacă, e o ședință corporatistă în care tu (ascultătorul) ești doar un slide în PowerPoint.
Pentru cineva ca mine, care și-a descoperit formațiile preferate nu din topuri, ci din recomandări bizare de la prieteni, genul ăla de prieten care îți dădea o casetă cu The Smiths și-ți zicea “o să-ți placă, habar n-ai de ce acum, dar ai răbdare”, ideea că algoritmul e noul meu prieten e, sincer, terifiantă.
Un algoritm nu vorbește cu tine, un algoritm habar nu are ce disc ai ascultat obsesiv în liceu, doar pentru că gagica care-ți plăcea asculta la fel. Algoritmul știe doar că ai dat like la o poză cu o cafea și, brusc, crede că Radiohead e prea “heavy” pentru tine, așa că îți recomandă căcaturi cu “Coffee Sounds For Focus”.
Ăăăă, adică, merci, dar dacă vreau cafea, pun ibricul pe foc.
Radioul nu mai are o “casă”
Rick Beato și James Barber, invitatul său din materialul de pe YouTube, ajung la unul din momentele în care simți că lumea a devenit complet absurdă și, cu toate astea, toată lumea se preface că e normal. Ei vorbesc despre cum, după reglementările din anii ’90, din State, marile corporații au început să cumpere posturi de radio locale pe bandă rulantă. Legea Telecomunicațiilor din 1996 (Telecommunications Act of 1996) a fost punctul de cotitură pentru că a eliminat limitele naționale privind câte posturi de radio putea deține o companie și a mărit drastic numărul permis în piețele locale: până la opt posturi într-un singur oraș și fără restricții naționale.
Așa că, playlistul din radioul, dintr-un oraș oarecare, care se asculta dimineața în drum spre școală sau spre job și unde DJ-ul mai strecura o piesă ciudată de la The Cure, doar pentru că putea, nu mai e ales de cineva care trăiește acolo. Nici măcar de cineva care știe pe ce continent e orașul tău. E ales de un domn foarte serios într-un birou de sticlă, undeva la, poate, 3000 de kilometri distanță, care probabil nici nu știe că The Smiths a fost o trupă. Dacă-l întrebi, îți va spune că da, sigur, a auzit de ei. Sunt ăia indie, nu? Ceva cu un tip trist și chitare. Și oricum, publicul vrea să audă The Chainsmokers, pentru că statistica zice că merge bine la demograficul 18-24.
Eu nu spun că trebuie să fim prizonierii propriilor noastre nostalgii, deși, între noi fie vorba, câteodată n-ar strica să fim, dar când DJ-ul care bagă piesa la 8 dimineața habar n-are că, de fapt, orașul tău e încă obsedat de Britpop, avem o problemă. Cum la fel avem, în România, sezonier, programe de mare și de munte, vara și iarna, când la radio se ascultă piese fără nimic în comun cu cel mai numeros public de pe antenă.
Radioul a devenit o aplicație care vine cu reclame și cu siguranță nu vine cu vreo idee de pasiune reală pentru muzică.
În anii ’80, ‘90 (și în România) dj-ul era o combinație de frate mai mare, dealer de viniluri și terapeut. Îți arunca o piesă nouă între două hituri doar ca să vadă dacă prinde. Acum ai un playlist coordonat de Excel. Și, crede-mă, Excel-ul n-a ascultat niciodată This Charming Man cu ochii închiși.
Single-ul, noul album (dar fără poveste)
Rick Beato nu face introduceri elegante, el autopsiază muzica și-ți trântește adevărul ca un final de piesă Nirvana: abrupt, distorsionat, fără politețuri. în ziua de azi, dacă piesa nu are hook-ul în primele 30 de secunde, e moartă. Nu mai contează povestea, nu mai contează construcția, nu mai contează nimic. Hook-ul trebuie să vină repede, scurt, eficient. Altceva nu prinde la algoritmi.
Băi, simți cum îți vine să iei toate albumele tale vechi și să le ții în brațe, ca pe niște animale amenințate cu dispariția. Eu unul îmi amintesc perfect momentul în care am descoperit piesa a patra de pe fața B a unui album de la Duran Duran, Rio. Era The Chauffeur, nu avea videoclip (și dacă avea, cum îl ascultam în ‘85, în România?), dar era side B la piesa Rio. Am ascultat albumul până s-a tocit banda, iar piesa a devenit preferata mea.
Azi suntem educați să dăm skip dacă intro-ul durează mai mult de 15 secunde. Dacă “se lasă” prea mult cu atmosferă, dacă are un vers care nu lovește direct, gata, next. Și mă gândesc, ce s-ar fi întâmplat dacă algoritmul mă întreba prima dată când am ascultat There Is a Light That Never Goes Out (deh, tot The Smiths): “piesa asta începe cam încet, sigur vrei să continui? Avem și niște Lo-Fi Beats dacă vrei ceva mai productiv…”
Adică, serios? E ca și cum ai deschide un roman și ți-ar zice cineva, uite, am scos noi doar frazele catchy din capitolul trei, restul nu contează.” Don’t worry, Google îți face azi rezumate la căutările tale de tot căcatul. Ce-i mai rău e că am ajuns să credem că așa e normal, să consumăm muzica în bucăți de 30 de secunde, ca pe un trailer la un film pe care nu-l vom vedea niciodată întreg.
Albumele sunt acum doar un lux pentru hipsterii nostalgici, unii oamenii de pe Facebook îi numesc, în sens peiorativ, boomeri. Sunt doar pentru cei care încă mai cred că track-ul 4, de pe fața B de la Rio poate fi o revelație. Dar industria nu mai are răbdare pentru revelații, vrea doar acel click rapid, acea secundă de dopamine hit, înainte să trecem la următorul TikTok despre nimic. Și uite așa, ideea de album ca poveste, ca aventură sonoră, ca ceva care se construiește de la prima piesă până la ultima, s-a evaporat. A devenit un hobby pentru oameni care mai știu ce înseamnă “fața B”.
Moartea cd-urilor
Când Rick Beato ajunge la partea despre moartea cd-urilor, e momentul în care îți dai seama că povestea e despre lăcomie, despre cum ceva care te făcea să te simți dintr-o poveste a devenit, brusc, un excel de marketing.
La sfârșit de ani ‘90 început de 2000, vânzările de cd-uri s-au prăbușit spectaculos, ca un simulat la fotbal care se aruncă pe jos ținându-se de gleznă. Casele de discuri, evident, s-au panicat, dar nu ca niște oameni care iubesc muzica și caută soluții, ci ca niște investitori care văd că acțiunile scad. Așa că au schimbat placa: nu mai căutăm artiști care să construiască albume, povești, cariere de 20 de ani, vrem hituri, hituri rapide, eficiente, cu ROI (return of investment) clar.
E ca și cum o echipă de fotbal ar renunța la ideea de stil de joc și ar cumpăra doar jucători care vând multe tricouri în Asia, nu mai contează cum joci, nu mai contează că nu ajungi niciodată în semifinale, contează dacă selfie-ul tău de la antrenament face engagement pe Instagram Stories.
Rick Beato spune că, fără vânzările fizice, labelurile au devenit dependente de succesul instantaneu. Nimeni nu mai vrea să “crească” un artist. Vrei o piesă care să explodeze pe TikTok, dacă nu explodează, ne vedem la următorul casting, e ca un reality-show muzical, se fac și la noi, dar aici nu mai ai povestea aia siropoasă din camera de confesiuni.
Dacă te gândești că R.E.M. ar fi avut astăzi vreo șansă să scoată Automatic for the People, mai gândește-te o dată, e prea dens, prea lent, prea… uman, n-are hook de 15 secunde, n-are challenge de dans, vibe de vacanță, iz de sânge la tavă.
Industria muzicală a devenit o versiune ciudată a Revoluției Industriale, doar că în loc să producă mai mult și mai bine, a început să taie de peste tot, muzica s-a comprimat într-un excel cu ROI, iar albumele au ajuns să fie privite ca niște investiții riscante.
Managerii care vând microfoane și își facturează artiștii
Aici, Rick Beato ajunge la unul dintre acele momente când simți că, dacă ar avea un microfon în mână, l-ar trânti de masă. Povestește despre managerii care nu se mai mulțumeau doar să încaseze procentele din succesul artistului. Era prea simplu, prea… anii ’70.
În anii ‘90, manageri deveniseră niște hibrizi ciudați: producători, furnizori de echipamente, consultanți de studio și, dacă era cazul, și instalatori de cabluri, cu condiția să le poată factura artistului. Practic, îi închiriau microfonul și la final îi deduceau costul direct din drepturile de autor ale artistului. E ca și cum ai merge la un concert, ți-ai lua o bere la preț de festival (30 de lei, desigur) și, când te-ai uita pe bon, ai vedea trecut acolo contribuție la cablurile de pe scenă, 5 lei și închiriere de microfon, 10 lei.
Rick mai zice că industria muzicală a devenit un cerc închis, o schemă Ponzi emoțională, un Caritas, în care singurul om care nu făcea bani era… artistul. Toți ceilalți, de la contabil la omul care aducea pizza în studio, aveau un share, artistul era ultimul pe listă, dacă mai rămânea ceva, bine, dacă nu, ghinion. Dar hei, te bucuri că ți-ai scos piesa, nu? Asta e tot ce contează.
Pentru cineva crescut cu poveștile trupei The Jam, care repetau în garaj și visau să umple un club, toată povestea asta cu facturile și microfoanele închiriate e grotescă. Muzica s-a transformat dintr-un vis de garaj într-un spreadsheet de firmă de leasing.
Și aici e, cred, momentul când realizezi că rock-ul nu a murit din cauza vreunei crize de creativitate. Nu, murit sufocat sub propria lui infrastructură, sub greutatea cablurilor facturate, sub ROI-uri și taxe de producție.
Pro Tools: perfecțiunea care omoară muzica
Rick Beato ajunge la partea care doare. Pro Tools, softul minune care a salvat trupele cu toboșari mediocri și a omorât, încet și sigur, orice urmă de umanitate din muzică.
Rick e sincer. Zice că Pro Tools a fost un dar pentru trupele care altfel n-ar fi reușit să țină un tempo nici măcar cu metronomul bătând direct în ureche. Dar în același timp, softul ăsta a creat o generație întreagă de albume unde totul sună prea… corect. Totul e perfect aliniat, fiecare notă e la locul ei, fiecare bătaie de tobă e trasată cu rigla.
Dar, cât de mult iubești bătaia ușor off-beat de la The Replacements, The Rolling Stones, The Band, The Libertines? Sau scârțâitul chitării din Exile on Main St., sunetul de lemn și metal care parcă te face să vezi fumul de țigară din studio. Muzica nu e despre perfecțiune, e despre viața care scapă de sub control fix când nu te aștepți. Gândește-te la Exile on Main St., e exemplul suprem, Charlie Watts nu trage niciodată fix pe grilă, iar Keith Richards pare că a uitat uneori care e riff-ul corect, dar fix asta dă groove-ul ăla murdar și autentic. Dacă Stones ar fi înregistrat albumul ăla azi, ar fi ieșit perfect pe grilă încât n-ai mai fi simțit nicio picătură de transpirație. Ar fi fost un exercițiu de corectitudine tehnică, un cv audio pentru The Rolling Stones Inc., fără nicio imperfecțiune, fără nicio sclipire de haos.
Și totuși, tocmai acele accidente, acele momente în care simți că toba a intrat un pic prea devreme sau chitara s-a înfipt într-o notă greșită, tocmai ele sunt cele care te fac să te îndrăgostești de o piesă. Astăzi, Pro Tools a standardizat sunetul perfect plictisitor. E ca și cum toți artiștii ar fi obligați să poarte uniformă la școală. Frumos, curat, fără personalitate.
Napster: țap ispășitor sau oglindă?
Rick Beato nu iartă nici Napster, dar nici nu-l transformă în diavolul suprem. Zice ceva ce ar trebui să ne pună pe gânduri: Napster nu a fost decât un simptom, nu cauza. Era ca și cum te-ai plânge că ți-au furat bicicleta, dar ai uitat-o descuiată în fața blocului, trei săptămâni la rând.
Industria nu și-a protejat valoarea, s-a îmbuibat cu profituri rapide și a uitat că fanii nu sunt doar niște cifre în rapoarte de marketing. E ca și cum ai avea o casă făcută din carton și te-ai plânge că primul vânt mai serios a dărâmat-o, poate ar trebui să te întrebi de ce n-ai construit-o mai solid.
Și asta e chestia, industria muzicală nu era o fortăreață inexpugnabilă, ci un castel de cărți de joc, construit pe un teren nesigur, cu o fundație parcă construită de PSD.
Napster a venit ca un fulger, dar fulgerul doar a aprins scânteia care exista deja în ea. Și, pentru toți cei care încă cred că pirateria e singurul vinovat, Rick zice: “uitați-vă în oglindă, cât de mult ați fost dispuși să investiți în muzică cu adevărat și cât a contat pentru voi calitatea și diversitatea?”
Artiștii independenți: libertate cu prețul singurătății
Rick Beato are și ceva mișto în peisajul cenușiu. Anume, streaming-ul a făcut posibil ca artiștii să-și lanseze muzica fără să mai treacă pe la marile labeluri, fiecare poate fi propriul său șef, propriul său PR, propriul său… tot.
Și aici e paradoxul, da, e o libertate imensă, poți să-ți scoți albumul pe Bandcamp, pe SoundCloud, pe ce platformă vrei tu, direct din sufragerie, ai control total, poți să fii real. Dar, așa cum probabil ți-ai imaginat deja, libertatea asta vine la pachet cu o singurătate de fier. Pentru că dacă ești propriul tău distribuitor, manager și social media guru, când mai faci muzică? Când mai scrii versuri, când mai pui corazon în piesă?
Sigur, poți să-ți lansezi albumul tău propriu, să cânți ce-ți vine. Doar să nu te aștepți ca algoritmul să-ți bage piesa în fața oamenilor care încă mai ascultă fața B de la Let It Bleed. Pentru că aceștia sunt rari și nu trăiesc în feed-ul Instagram.
E o luptă singuratică, o cursă în care trebuie să fii și sportiv, și antrenor, și arbitru. Și când te uiți în jur, vezi cum majoritatea ascultă muzică la pachet, mestecată și reambalată de aceleași corporații care au tras frâna de mână acum 20 de ani.
Așa că da, există speranță în independență, dar e o speranță care costă, nu numai bani sau timp, ci și o doză zdravănă de perseverență și, poate, puțină nebunie.
Adio momente globale, bun venit în bula ta
Rick Beato și James Barber spun lucruri pe care le simți, nu mai avem acele momente în care “toată lumea” ascultă același album, vorbește despre aceeași piesă, împărtășește o experiență comună.
În anii ’90, dacă Pearl Jam scotea ceva nou, era subiectul discuțiilor din pauza de la școală, din metrou, din baruri, era un ritual colectiv, o poveste pe care o trăiai împreună cu toți ceilalți.
Azi ai bula ta și eu pe a mea și niciuna nu prea se mai intersectează. Fiecare are playlistul personalizat, dictat de algoritmi care știu ce ai ascultat ieri la 10:15 și 47 de secunde. Nu contează dacă ăla e ultimul hit al anului sau un remix obscur pe care l-a ascultat doar o mână de oameni.
E greu să împărtășești muzica cu cineva când nici măcar nu știți că ascultați aceeași piesă. Muzica era limbajul care ne unea, firul invizibil între oameni. Acum e un playlist care rulează în fundal în timp ce facem altceva, în metrou, în bucătărie, în timp ce frecăm WhatsApp-ul.
Azi, muzica e zgomotul personalizat pe care îl ignorăm, nu o coloana sonoră a vieții pe care o trăim împreună.
Și asta, prietene, e cea mai mare tragedie.
În loc de conluzie
Rick Beato a făcut o treabă fantastică, a făcut autopsia rock-ului, l-a pus pe masa de operație și a arătat cu atenție toate vasele sparte, toate organele zdruncinate. Corupția din industrie, algoritmii care-ți decid ce să asculți, hiturile făcute pentru atenție rapidă, managerii care facturează și aerul pe care îl respiră artistul… totul a fost expus fără menajamente.
Dar, și aici e marea diferență, muzica nu e o victimă pasivă. Nu e o fată părăsită în ploaie, ci un prieten care așteaptă să-i dai un semn că-ți pasă. Nu ai nevoie de labeluri sau de algoritmi ca să redescoperi muzica care contează. Ai nevoie doar de un prieten care să-ți spună: uite, ascultă asta.
Ai nevoie de o bere rece și de un moment în care să te oprești și să bagi un album de la cap la coadă, fără să sari peste nimic.
Și dacă ești dispus să faci asta, să cauți, să asculți, să simți, muzica te găsește și ea. Și nu e niciodată prea târziu.
Așa că, dă drumul la boxe, uită de algoritmi pentru o oră și dă-i play la ceva care nu sună ca o reclamă.
Și, pe bune, dacă o să te trezești într-o zi, poate la 40 de ani, poate mai devreme și o să-ți dai seama că toată muzica aia care putea să-ți schimbe viața a trecut pe lângă tine, fiindcă erai prea ocupat să-ți alegi ce filtru arată mai bine pe story-ul tău cu cappuccino, nu o să vin să te bat pe umăr să-ți spun că-mi pare rău. Nu e treaba mea. Rămâi indiferent.
Știți ce-i fascinant în toată povestea asta? Industria muzicală și-a construit o fabrică de ROI-uri pe hook-uri de 15 secunde. DJ-ii au predat microfonul tabelelor Excel, algoritmii au preluat controlul asupra playlisturilor. The Replacements trăiesc acum în amintirile celor care mai știu cum sună o tobă off-beat.
Noi am fost acolo tot timpul și am privit cum muzica s-a transformat dintr-un ritual colectiv într-un fundal sonor personalizat, am dat scroll cu o liniște perfectă, în timp ce piesele care pe vremuri ne adunau în camere mici au devenit simple puncte pe o linie de streaming.
Muzica bună se lasă găsită. Ea zace pe viniluri prăfuite, în recomandări șoptite de prieteni, în albume ascultate de la prima piesă până la ultima, fără întreruperi. Cine caută, găsește. Cine ascultă, descoperă.
Fiecare om are la îndemână șansa de a trăi acel moment unic când o piesă obscură pare scrisă special pentru el. Poți ridica volumul și poți transforma momentul ăla în unul de revelație.
Muzica așteaptă, iar momentul în care o asculți cu adevărat devine al tău pentru totdeauna.
