De la Luna lui Eminescu la Luna care ucide

Ce ciudat e cu obsesiile, crezi că le controlezi tu, dar de fapt te controlează ele pe tine. Mi-am dat seama de asta când m-am trezit că recit din memorie, ca un papagal, versuri despre lună. Apoi am realizat că toată treaba cu romantismul mi-a fost “vândută” de fostele profe de română din gimnaziu. Despre asta e textul de azi, despre cum ți se schimbă perspectiva și-ți dai seama că ai trăit într-o telenovelă când de fapt erai într-un thriller.

​​Dependența eminesciană

Luna m-a prostit întotdeauna, așa s-a așezat și știu exact de la cine vine asta. Profesoarele mele de română, toate obsedante cu Eminescu într-un mod care acum mi se pare aproape patologic, mi-au băgat pe gât versurile astea despre lună și iubire  până când am ajuns să cred că orice lumină argintie de pe cer înseamnă automat dragoste și melancolie existențială. Tot ce s-a întâmplat la orele de română din gimnaziu a fost  o campanie de “propagandă romantică” ce a curs lin pe parcursul a patru ani, cu Eminescu în rolul lui Che Guevara. Chiar așa, nu ți se pare că și seamănă în pozele alea, privirea-n sus și un semi zâmbet în colțul gurii?

În general, luna la Eminescu e asociată cu iubirea romantică, cu singurătatea melancolico blegoasă, cu natura cosmică, atemporală, iar treburile astea erau tare mișto când aveam doar două ore de program tv pe zi, intreruperi de lumina, lipsa de apă caldă. O dădeam pe citit poezie ca să stimulez flacără interioară și nu tinea, evident, tot la pătură peste plapuma ajungeam ca să potolesc clănțănitul dintilor. Și totuși, tot cu frumosul și dragostea asociam luna. Profesoarele știau exact ce făceau, ne dădeau drogul perfect pentru noi, asta era ce se putea, romantismul ca evadare din realitatea de rahat a anilor ’80. Acum îmi dau seama că era doar o formă de masturbare intelectuală, dar atunci hormonii nu ne permiteau să gândim clar. Eram ca niște junkies literari, băgam la Eminescu-n vene până credeam că suntem mai profunzi. Mă și gândesc, acum, cum ar fi putut sta ele, profele, ca la un cenaclu literar de schimb de experiență și cum dădeau sfaturi celei mai tinere și novice dintre ele, “îngroapă-i, fată, în lună, să le sticlească-n cap ochii ca neonul, să țipe conjugarea-n ei, dacă te mințim.”

Toată treaba asta cu luna ca simbol universal al iubirii mi se părea atât de evidentă încât nici nu mă îndoiam de ea. Luna apărea pe cer, eu mă gândeam la dragoste, mai scriam o poezie proastă, și gata.

Jukebox-ul defect

Problema e că dependența asta de luna eminesciană am cărat-o după mine și am scăpat de ea cu greutate. Dacă mă trezești noaptea și îmi zici “Dinu, bagă ceva despre lună”, încep să dau versuri pe repede și pe blanc ca la un rap poetry “luna pe cer trece-așa sfântă și clară,”, iar după plusez cu “să plutim cuprinși de farmec, sub lumina blândei lune”, apoi dacă nu m-am trezit bine o bag și pe aia cu “cum e Fecioara între sfinți și luna între stele” și dau apocaliptica cu “și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții,”. Ok, te-ai prins, ultima e Blaga. Aș putea fi, da, un tonomat defect la cap dacă mă trezești din somn, care știe doar versurile astea diabetice despre lună și dragoste eternă.

Și chestia e că mi-am dat seama târziu cât de limitată era educația asta romantică. Conduci toată ziua doar pe autostradă, iar treaba funcționează perfect până când dai peste primul sens giratoriu. Toate lucrurile astea frumoase despre lună și iubire funcționau excelent într-o lume fără televiziune prin cablu, internet sau posibilitatea de a asculta muzică din lumea liberă.

Revelația din 2006

Toată perspectiva asta siropoasă s-a schimbat târziu, după de trecusem bine de tot de 30. În 2006, niște francezii îndrăgostiți lulea după epoca dark, mai puțin dark, mai new romantic, dar mai ales new wave, Nouvelle Vague, au făcut un cover după “The Killing Moon” al trupei Echo & The Bunnymen. 

Sigur, originalul a trecut pe la urechile mele la inceputul anilor ‘90 și s-a agățat de creier subtil, discret. Asta până când Nouvelle Vague a făcut un cover tragic în 2006 și, gata, s-a terminat. Sigur că varianta francezilor e simpa, dar originalul degajă o vrajă pe care cu greu o poți reproduce.

Brusc și iremediabil mi-am dat seama că a vorbi despre lună poate fi și despre moarte, despre fatalitate, despre momentele când realizezi că nu mai ai control asupra propriei vieți.

Știi cum te simți? Ca atunci când îți ia cineva toate romanele siropoase, de Sandra Brown să zicem. Nu, nu am citit, vorbesc din auzite, așa, le ia din bibliotecă și le înlocuiește peste noapte cu romane noir. Aceeași lună, dar într-o poveste complet diferită, una în care tu, eu, oricare dintre noi ne acceptăm soarta cu resemnare și nu ne mai îndrăgostim.

Echo & The Bunnymen era genul de trupă care-ți zice, tot foarte simpa, că ai fost naivuț dacă credeai că înțelegi muzica. Veneau din Liverpool, același oraș care dăduse lumii The Beatles, dar în loc să cânte despre “love me do” și “holding hands”, făceau piese despre predarea în fața inevitabilului. Tot optimismul tembel al anilor ’60 era mutat într-un mixer din anii ’80. Și la vremea aia a cam fost anxietate pe Pământ.

Echo & The Bunnymen și aroganța divină

Ian McCulloch, solistul Echo & The Bunnymen, are o aroganță absolut fascinantă și irezistibilă când vorbește despre propria piesă. Spune că “The Killing Moon” e cel mai bun cântec scris vreodată și o zice cu o convingere care te face să te întrebi dacă nu cumva are dreptate. Da, e mult ego de rockstar, dar e ceva mai adânc. Omul susține că s-a trezit într-o dimineață cu versurile în cap, gata făcute și că piesa a fost un fel de dar divin. Poate părea absurd, dar când o asculți, începi să înțelegi de ce are impresia că a fost inspirat de forțe superioare.

E i declarație care, în mod normal, te-ar face să râzi și să schimbi postul, dar McCulloch o zice cu o seriozitate care îți dă de gândit. Compară piesa cu “Bridge Over Troubled Water” al lui Paul Simon, cu Shakespeare, iar asta mă face să mă gândesc că întrebarea despre sensul vieții se poate schimba.

Luna albastră din cântec e martorul unui moment de capitulare inevitabilă. Se șterge la fund cu toate poeziile pe care le învățasem eu la școală.

Ce mă fascinează cel mai mult e contrastul dintre educația mea romantică românească, unde luna era mereu despre frumusețe și transcendență, și viziunea asta britanică mult mai întunecată, unde luna devine complice la o tragedie personală. Poate că asta e diferența dintre romantismul de secol XIX și post-punkul anilor ’80, același simbol, interpretări complet opuse.

Anatomia predării

Povestea despre cum a fost scris cântecul pare supranaturală, mă gândesc că poate solistul a primit un telefon: “Alo, Isus aici. Ia o foaie și scrie”. McCulloch spune că s-a trezit cu versurile “Fate up against your will / Through the thick and thin / He will wait until / You give yourself to him” deja formate în minte, ca și cum cineva le-ar fi plantat acolo peste noapte. 

Versurile arată cum muzica pop reușește să ia sentimente pe care le trăim cu toții, ca atracția sau lucrurile inevitabile din viață, și să le dea o altă formă care ni se pare cunoscută, dar care în același timp ne surprinde sau ne face să înțelegem ceva nou.

Dacă mă gândesc la obsesiile mele obișnuite cu relațiile și cu felul în care oamenii se îndrăgostesc fără să vrea, aș spune că primul fragment despre soartă mi se pare că vorbește despre cum ne prefacem că suntem victimele situațiilor, când de fapt facem alegeri care sunt destul de previzibile și care se potrivesc cu cine suntem cu adevărat.

Metafora cu soarta care așteaptă până te predai descrie perfect dinamica din relațiile unde cineva știe că are avantajul și poate să fie răbdător, să nu grabească nimic, să lase tensiunea să crească de la sine până când celălalt se dă bătut pentru că s-a săturat să se opună la ceva ce oricum nu-și dorește.

Vorbesc aici despre faptul că unii oameni înțeleg instinctiv că timpul e de partea lor, că nu trebuie să se agite sau să facă presiuni.

Luna albastră și lumea transformată

Și merg mai departe “Under blue moon, I saw you / So soon you’ll take me / Up in your arms, too late to beg you / Or cancel it, though I know it must be”. Scena cu luna albastră surprinde ceva și mai interesant, e momentul când îți dai seama că toate motivele pentru care ai evitat o anumită persoană sau situație au fost doar modalități complicate de a amâna inevitabilul. Întâlnirea asta nu a avut loc întâmplător, ci pentru că teama de a fi prins în brațele celuilalt făcea atracția și mai puternică și transforma o îndrăgostire simplă într-o obsesie.

Și nu poți să te rogi să nu se întâmple pentru că rugăciunea presupune că mai ai de ales, când de fapt alegerea s-a făcut, ăhăhăăă, demult, undeva în subconștientul tău, și tot ce se întâmplă acum e doar punerea în aplicare a unei decizii pe care ai luat-o fără să știi.

Apoi, imaginile cu buzele magice și cerul cu bijuterii descriu destul de bine cum arată lumea când ești pe punctul să se schimbe ceva important.

Uite, chiar așa: “In starlit nights, I saw you / So cruelly you kissed me / Your lips, a magic world / Your sky, all hung with jewels”. Totul capătă o intensitate și o claritate care nu erau acolo înainte, adică culorile devin mai vii, detaliile pe care nu le observai niciodată devin brusc fascinante pentru că teama și așteptarea au amplificat toate senzațiile. O întâlnire obișnuită devine ceva ce seamănă cu o viziune sau o revelație și nu mai poate fi încadrată în rutina de zi cu zi fără să o schimbe complet.

Deconstrucția muzicală

McCulloch spune că a inversat acordurile din “Space Oddity” al lui Bowie pentru a crea melodia și, în mod ciudat, tehnica asta a făcut ca totul să pară și mai misterios.

A desfăcut o capodoperă pentru a crea alta complet diferită, păstrând doar scheletul invizibil. Bowie făcea un cântec despre un astronaut pierdut în spațiu, Echo au făcut unul despre un om pierdut în propriul destin.

Spre deosebire de U2 sau Simple Minds, care făceau rock pentru stadioane americane cu mesaje care se traduceau frumos în toate limbile, Echo & The Bunnymen aveau ceva mult mai ambiguu și mai tulburător.

“The Killing Moon” e despre cum te predai destinului, despre momentul când îți dai seama că orice rezistență e zadarnică.. Absolut nicio legătură cu cei doi îndrăgostiți care se sărută sub un stâlp de iluminat, ei sunt acolo prentru fentă.

E varianta post-punk a dilemei lui Hamlet, doar că în loc de “a fi sau a nu fi”, avem “să te predai sau să nu te predai”.

McCulloch râde de oamenii care credeau că piesa e despre dragoste și are dreptate să râdă.

Versurile astea despre soarta care te așteaptă “prin greu și prin ușor” (“through the thick and thin”) până când “te dai pe tine însuți” (“you give yourself to him”) au ceva înfricoșător. E vorba de acceptare finală a faptului că viața ta nu îți aparține cu adevărat.

Conexiuni

Ah, “The Killing Moon”, și acum înțeleg de ce m-am gândit la predestinare și inevitabilitate, pentru că Echo and the Bunnymen au reușit să facă din melancolie ceva aproape cinematografic, ca un soundtrack pentru momentele din viață când simți că toate alegerile te-au adus către același punct final.

Dacă aș căuta piese cu aceeași atmosferă de fatalitate romantică și frumusețe întunecată, m-aș gândi în primul rând la “Spellbound” de la Siouxsie and the Banshees, care are aceeași “calitate” hipnotică ca “The Killing Moon”. E senzația că ești prins într-o vrăjitorie din care nu poți ieși și versurile lui Siouxsie au forță de incantație care transformă dragostea în ceva ce seamănă cu o posesie.

“The Ghost In You” de la The Psychedelic Furs funcționează pe aceeași logică a destinului, dar adaugă ceva și mai tulburător, adaugă ideea că persoana de care ești obsedat există mai mult în capul tău decât în realitate. Ai construit o fantomă din bucăți de amintiri și dorințe și fantoma a devenit mai puternică și mai reală decât persoana adevărată. Iar solistul cântă bântuit, cu o voce care pare să vină dintr-o altă lume, comunică cu noi de pe partea cealaltă a unui vis din care știe că nu se va trezi niciodată.

The Cure avea să perfecționeze formula în piese ca “Pictures of You” sau “Closedown”, unde Robert Smith reușea să facă din nostalgie ceva aproape fizic, ceva care-ți apăsă pieptul și-ți îngreunează respirația.

Și apoi mai e și aspectul tehnic al lui “The Killing Moon”. Will Sergeant, chitaristul trupei, povestește că cea mai cunoscută linie de chitară din catalogul lor a fost de fapt un accident, producătorul a găsit pe bandă un sunet pe care Sergeant îl făcuse când își acorda chitara și a insistat să-l includă-n piesă. E frumos să îți dai seama că unul dintre cele mai celebre riff-uri din istoria post-punkului s-a născut dintr-o întâmplare norocoasă.

Acum, când văd luna, nu mă mai topesc ca untul la soare gândindu-mă la versurile lui Eminescu. În schimb, aud basul amenințător și vocea lui McCulloch și realizez că frumusețea poate fi la fel de periculoasă pe cât este de mortală. Poate că profesoarele mele de română m-au învățat să iubesc luna, dar englezii m-au învățat să mă și tem de ea.

Referințe culturale

E ciudat să-ți dai seama cât de mult te influențează referințele culturale în felul cum vezi lumea. Înainte de “The Killing Moon”, luna era pentru mine un fel de Hallmark card cosmic, frumoasă, romantică, complet inofensivă. După toată povestea asta a devenit un cuțit elegant, frumos, dar care te poate răni “gravisim” dacă nu ești atent.

Dar simbolurile, și asta e lecția pe care am învățat-o cel mai greu și totuși îmi mai scapă uneori, nu aparțin nimănui, fiecare generație și fiecare cultură le reinterpretează după propriile obsesii și frici. Luna lui Eminescu era despre iubirea veșnică într-o lume în care oamenii mureau de tbc la treizeci de ani. Luna lui McCulloch e despre fatalitate într-o lume în care bomba atomică putea să ne curețe pe toți într-o după-amiază.

Lecție finală

În fond, poate că nu e vorba despre lună deloc. Poate că e vorba despre noi și despre cum ne proiectăm propriile nevroze asupra lumii din jur. Eminescu vedea dragoste pentru că avea nevoie să creadă în ceva etern. McCulloch vedea moarte pentru că trăia în epoca când eternitatea devenise ceva complet abstract.

Eu? Eu le văd pe amândouă acum și nu știu dacă asta mă face mai înțelept sau doar mai complicat. Dar știu că următoarea dată când cineva îmi va spune că un cântec e “doar despre dragoste”, o să îi pun “The Killing Moon” să asculte. Pentru educație.