Depeche Mode – careu [cele mai bune patru albume]
Tot ce voi scrie în continuare se poate rezuma la un singur cuvânt: fabulos. Violator a devenit, în timp, o marcă. O marcă și pentru devastatorul amestec de pop, rock și electronică. Ba, mai mult, este desăvârșirea drumului început de Wilder odată cu Black Celabration. Albumul apărut în ’90 a fost biletul de reintrare în forță în America. Chiar dacă 101 a fost înregistrat acolo, Violator a fost poarta spre mainstream și a adus trupei cu totul alt tip de audiență.
Principalul punct forte al albumului este accesibilitatea. În fond, el nu este departe de dark pop-ul cu influențe post punk din Black Celebration sau de electro pop-ul edulcorat de pe Music For The Masses, dar reușește într-un fel să vorbească pe limba tuturor. Ăsta este un atu pe care numai trupele mari îl au.
Piesele se înșiră una după alta într-un ritm și o formă atent studiate. World În My Eyes și Sweetest Perfection pregătesc terenul pentru lovitura dată de Personal Jesus, o piesă brută, primară, rămasă nealterată de eventualele mode. Halo îți propune un trip euforic la un tempo scăzut, iar Waiting For The Night reușește să capteze o atmosferă kraut rock. Enjoy The Silence este mix-ul perfect pe care New Order și Kraftwerk l-ar fi putut imagina vreodată atunci când chitarele lui Sumner se suprapun peste ritmurile germanilor. Policy Of Truth combină din nou riff-uri de chitară cu texturile electronice într-o precizie farmaceutică și este, probabil alături de Personal, cea mai dansantă piesă. Blue Dress are o doză de perversitate, iar Clean îi oferă lui Gahan una dintre cele mai bune partituri vocale, iar bass-ul pulsatil amintește o clipă de Waters și de demența de pe One Of These Days.
Violator rămâne după 27 de ani un album modern, care nu oferă repetitivitate, ci diversitate. Dar cum au reușit să-l facă să sune atât de unitar, asta e treabă de stiință.
Piese cheie: toate
Black Celebration este un declanșator. La fel de bine este și discul care duce Depeche Mode într-o altă sferă. Gata cu pop-ul de carton, gata cu toate dulcegăriile new romantics, este albumul de unde trupa începe să sune matur. După primele două cacofonii sonore, după alte doua discuri de tranziție, deloc rele, Black Celebration vine și dă o direcție clară. Aruncă trupa într-un dark pop deloc comercial și fuge de zona de comfort oferită de primele hit-uri.
Albumul ăsta are o caracteristică aparte, cele mai multe balade, patru, cântate de Martin Gore și inspirate, aproape toate, de prietena sa, Christina Friederich. Toată inspirația asta începuse cu Somebody (primul single cântat de Gore).
Black Celebration a apărut într-o perioadă nu tocmai calmă, a trupei, cu neînțelegeri puternice între Gore și Gahan, care-i reproșa primului stilul de viață libertin pe care acesta îl ducea, în perioada aia, la Berlin. Problemele au fost atât de mari încât, peste timp, Gahan recunoștea că dacă trupa s-ar fi destrâmat, cu siguranță aia ar fi fost perioada, finalul lui ’85.
Dar nu ăsta a fost singurul punct de tensiune al albumului și totodată un factor decisiv în ambianța și atmosfera degajate de disc. Metoda de înregistrare a materialului a contribuit din plin la atmosfera sumbră, claustrofobică și ușor sinistră pe alocuri. Daniel Miller, producătorul discului, inspirat de regizorul Werner Herzog și de ideea acestuia de artă trăită, a decis ca înregistrările să se facă într-o sesiune de patru luni, fără nicio zi de pauză.
Death Is Everywhere este un vers ca o ghilotină, nu-ți dă nicio speranță, nu lasă loc niciunei interpretări, este leit motivul unui disc ce deschide careul celor mai bune albume Depeche Mode. Iar personajul central și decisiv în tot actul creativ a fost Martin Gore, pe care Black Celebration a reușit să-l transforme într-un muzician matur.
Piese cheie: Stripped, It Doesen t Matter Two, A Question Of Lust, Black Celebration
Distanța dintre Violator și Songs Of Faith And Devotion este de trei ani, timp suficient pentru a schimba lumea. Reunirea pentru înregistrarea discului s-a făcut la Madrid, unde Dave a apărut plin de tatuaje, slab și cu convingerea că trebuie schimbat ceva radical în direcția lor muzicală. Ba chiar a și amenințat că pleacă dacă nu se întâmplă așa. Anul petrecut în America l-a marcat esențial, iar anturajul de acolo i-a adus o adicție de heroină. Flood, producătorul albumului, le-a sugerat să meargă pe aceeși linie ca U2, adică să inchirieze o vilă unde să amenajeze un studio, dar și să locuiască acolo. Dacă în esență lucrul ăsta părea bun și la U2 a funcționat (și ei veneau după stelarul The Joshua Tree când au înregistrat Achtung Baby), Songs este discul care a dus la ruptura lui Wilder de trupă. Și, desigur, paradoxul există, patru oameni, în unele dintre cele mai nasoale stări și momente ale lor, au reușit să închege un album magnific.
Evident că șocul a venit odată cu I Feel You. Piesa arată că tot trecutul este lăsat în spate iar imaginea lui Gahan (tatuat, slab și cu părul lung) a cimentat schimbarea. Riff-uri de chitară, tobe live și o apăsare în vocea lui Dave, toate arătau clar că Depeche Mode dorește să fie luat în serios de presa rock. Vulnerabilitate pe Walking În My Shoes, gospel pe Condemnation (una dintre cele mai bune interpretări ale lui Dave, ever), noutate totală pe Judas, beaturi de tobe și chitare la greu pe In Your Room, viori reale pe One Caress și, în final, Higher Love, o întoarcere la electronică.
Privit din core targetul lor, Songs este un disc care se îndepărtează enorm de rădăcini. Dar în afară de asta, albumul rămâne, poate, cel mai pasional și spiritual disc Depeche Mode și până la urmă un disc al despărțirii de Alan Wilder.
Piese cheie: I Feel You, Walking În My Shoes, Condemnation, În Your Room
Music For The Masses împinge Depeche Mode către noi teritorii, atât muzicale, cât și fizice. Albumul deschide poarta Americii, un Eldorado râvnit de mai toți europenii, dar atât de greu de cucerit. Este perioada când trupa se globalizează și reușește un turneu gigant, totul culminând cu înregistrarea 101 pe Rose Bowl Pasadena în fața a 70000 de oameni.
Deschiderea albumului se face triumfal cu Never Let Me Down Again, o piesă legendară, ce face în continuare istorie. Este unul dintre acele cântece pe care trebuie să le vezi live înainte să mori. Sentimentul este teribil, simți că-ți cade cerul în cap, chitarele pufăie la începutul piesei și dau într-un sunet electro metalic, susținut de niște tobe masive, alunecând către un pian jazzy. Totul se întâmplă în doar 60 de secunde, probabil și de aici sentimentul copleșitor pe care ți-l dă piesa.
Vocile, și nu ale lui Gahan, ci acelea de susținere, și corurile, joacă un rol dramatic foarte bine determinat. Dramatismul este amplificat de tenta clasic morbidă a corurilor de pe Pimpf și Sacred sau de voluptatea cu care Gahan se confesează pe lugubra To Have And To Hold.
Temele abordate sunt serioase (religie, salvare de sine, pocăință) și sunt într-o contradicție flagrantă cu titlul albumului, care se află în aceeași condradicție și cu muzica.
Albumul ăsta nu-i pentru puterea de înțelegere a maselor, deloc accesibil precum vrea titlul s-o arate. Însă trupa a învățat să amestece tot noir-ul din muzică și texte într-o producție finală cu un sunet prietenos și foarte pretabil pentru stadioane.
Piese cheie: Never Let Me Down Again, Nothing, Strange Love, Little 15
