ECLECTIC ALBUMS OF THE YEAR

Evident că nu ne place cuvântul anului 2020, pandemie. Dar și cu ea oamenii și-au vazut de treabă și au lansat albume faine. Sigur că multe au fost decalate, s-au refăcut strategii de promovare din mers, dar cumva lucrurile au funcționat. Super starurile n-au fost prezente anul ăsta, au lăsat eșalonul doi să se remarce, iar oamenii au profitat de golul rămas și și-au văzut de treabă. Selecția din anul ăsta are de toate. Și bucurie, și tristețe, și întrospecție, și dramă, și intimitate, și eleganță, și întoarcere în timp, și modernism, și hedonism, și platitudine, și agresivitate, și camaraderie, și rafinament, și frivolitate, și durere, și paranoia, și furie, și mânie, și mult, mult haos. Muzica unește!

Creșterea trupei Fountaines D.C. a fost explozivă și instantanee. Și câtă diferență între cele două albume! Perspectiva este diametral opusă. Primul poate fi descris ca un reportaj încântător al orașului lor natal, Dublin, și abordează prin versuri subiecte precum capitalismul și consumerismul. Albumul al doilea marchează o ieșire din stilul de scriere mai lejer și este înlocuit cu o formă de expresie îngustă, interiorizată, cântecele sunt introspective și demonstrează ingeniozitate și profunzime lirică. A Hero’s Death pare mai degrabă o încercare de a demonstra cât sunt de diferiți, de schimbați față de acum un an. Un galop trepidant pentru demonstrația neapartenenței, a libertății și a neexistenței idolilor. Piese cheie: A Hero’s Death, I Don’t Belong, You Said.

O revenire magnifică după aproape 30 de ani de pauză, cu instrumentație și producție, dense, vibrante și hipnotice. Așa putem caracteriza noul album The Psychedelic Furs, Made Of Rain. Distorsuri de chitară, percuție legată, compoziții încântătoare, dramatice, periculoase, dar și reconfortante, toate ducând la o călătorie muzicală inventivă pentru orice trupă de rock modern, cu atât mai mult una care se întoarce după o absență de 29 de ani. Prima impresie după primele secunde de play este că haosul de la debut, estompat de electronică, înaintea break-ului din ‘91, este reluat cu cea mai puternică, convingătoare și premonitorie piesă de pe album, The Boy That Invented Rock & Roll. O vijelie sonoră, cu adânci amprente ale anilor ‘80, saxofon și cor, și care ar putea fi o caracterizare excelentă a lui 2020. Piese cheie: The Boy That Invented Rock’n’Roll, Wrong Train, Stars.

Dincolo de efervescența muzicală prezentă de la prima până la ultima notă, Dreamland este un disc despre încercările la care te supune viața, dar mai ales este despre camaraderie. Trupa a avut o perioadă de traumă, în 2018 bateristul Joe Seaward a fost lovit de un camion în Dublin în timp ce mergea cu bicicleta. Picior rupt, craniu fracturat și leziuni cerebrale severe. Glass Animals a intrat în hold în timp ce Seaward s-a refăcut, trebuind să învețe din nou cum să meargă, să vorbească și să bată la tobe. Lucrul ăsta dă acum o altă perspectivă asupra discului. Dreamland este un disc intim, intercalat cu înregistrări făcute acasă în perioada de pauză. Cum-necum, trupa a reușit să păstreze sunetul opioid dar pus într-o notă mai sumbră și lipsită de viteză. Piese cheie: Dreamland, Tangerine, Tokyo Drifting.

Kevin Parker aka Tame Impala este tot timpul suficient de conștient că retrăiește trecutul. Pentru că The Slow Rush este construit pe baza “excavărilor” pe care la face din muzică veche. Multă lume l-a comparat pe Parker cu un miner care se bucură la orice “pepită” care pare perfectă, dar ea nu este așa, și numai perseverența și obsesia unui șlefuitor profesionist o poate duce la strălucire. The Slow Rush are calitatea de a te atrage într-o capcană, unde ai parte de o realitate deformată și hipnotică în care destinația nu mai are nicio importanță. Amestecul este foarte elaborat, sintetizatoarele analogice, vocile calde, pian clasic combinația de rock, disco, funk și house dând naștere la final unui pop excepțional, elegant, sofisticat și luxuriant. Piese cheie: Borderline, Lost In Yesterday, Is It True.

Pentru că invenția unor stiluri noi este atât de dificilă, noutatea vine din dozajul eficient al stilurilor băgate în malaxor. Future Islands este o capsulă a timpului, a acumulat părți excelente din ultimele patru decade și acum le oferă mixate și adaptate pe personalitatea carismaticului solist vocal Samuel T. Herring. Sunetul este un omagiu adus anilor 80 și sintetizatoarelor din acele vremuri, liniile de bass sunt făcute parcă pentru disco fever, iar întregul pare să introducă ascultătorul într-o mișcare ritmică de tip contracție / decontracție determinată de fluxul sonor. Samuel T. Herring scapă de sub perdeaua New Order și abordează un amestec intrigant, care vizează aceeași perioadă, dar schimbă perspectiva, nuanțele și tușele a la Bryan Ferry sunt subtil etalate alături de mârâitul care îi asigură unicitatea. Piese cheie: Thrill, For Sure, Waking.

Instant clasic din două motive. Primul motiv este dat de rădăcinile albumului, discotecă reinterpretată la nivelul 2020, o linie subliniată și de alte soliste în vogă ca Jessie Ware sau Dua Lipa. Al doilea vine din seva lui, rapsodii pline de euforie și în plus hedoniste ce te duc cu gândul la o epocă lipsită de griji și teamă. Dar totuși discul ăsta are tensiune, te ține cu sufletul la gură și îți mărește pulsul, iar suspansul este dat de suflul liniei de bass și a groove-ului funky, a vocilor teatrale, pop-ului emotiv, soul-ului efervescent, synth-urilor matematice, toate înăbușite de un disco strălucitor și dominant. Róisín Machine este, poate, cel mai bun album lansat de Murphy, făcut în aceeași direcție ca cele de început, care ignoră complet comercialul și care evocă un tip de artistă suficient de matură și încrezătoare pentru a face tot ce-și dorește. Piese cheie: Narcissus, We Got Together, Murphy’s Law.

The Ascension este evadarea muzicii pop din toate chingile existente, a tiparelor stereotipe. Este o declarație de dragoste pe care Stevens o face muzicii în general. Și culmea, pentru a demonstra desuetul, chiar și el folosește pentru fiecare titlu clișee. Stevens este preocupat în permanență de platitudine, ea este motorul lui principal. Discul plutește la limita de convergență a temelor și crizelor tratate: romantică, spirituală și existențială. The Ascension a fost înregistrat de Sufjan în mare parte singur în ultimii doi ani, cu computerul, bateriile și sintetizatoarele sale. Cântecele sale sunt pe rând, rănite și furioase, bântuite de moarte și disperate să trăiască. Au în ele o zbatere constantă pentru un drum propriu pe care Stevens se străduiește să-l croiască pentru fiecare în parte. Piese cheie: America, The Ascension, Landslide.

Shah a considerat că a sosit timpul pentru un pas în spate, pentru o mai bună vedere de ansamblu, a unei femei de 30 de ani care își explorează viața. Vorbește despre presiunile sociale la care este supusă femeia la 30 de ani, despre refuzurile compromisurilor, despre diferențele dintre viețile pe care le trăiesc femeile și dificultățile de a fi femeie putenică. Și nu orice femeie, ci una musulmană, cu origini norvegiene și pakistaneze, care trăiește în Marea Britanie, în cazul lui Shah. “Chiuveta de bucătărie” poate fi întruchiparea acestei vieți, pentru că strânge în ea de toate: emoții, transformări, tragedii, bucurii sau împliniri. Iar Nadine le transpune atât de bine în indie rock, folk, post punk și jazz. Ritmurile precum o sinusoidă, chitarele la limita agresivității, bass-ul bubuitor fac din Kitchen Sink un disc alert, dinamic și direct. Piese cheie: Club Cougar, Trad, Ladies For Babies (Goats For Love).

Shore este o culegere de muzică considerată populară (cu totul și cu totul diferită de varianta românească). Este și o mare surpriză, în sens bun, pentru că producția albumului reușește să domolească văpaia focului de tabără, cu care ne obișnuise Fleet Foxes. Robin Pecknold rafinează sunetul folk și îi dă deschidere spre pop și chiar rock și, mai mult, păstrezează căldură muzicală. Temele discului reprezintă niște preocupări mai vechi ale lui Robin, moartea fiind una dintre ele. “Fanteziile agrare” de la început, așa cum le numește Pecknold, sunt tranformate în euforie sălbatică. Neliniștea morții este în contrast cu toată armonia muzicală și de la această aparentă nepotrivire Fleet Foxes a produs cel mai temerar album al său. Piese cheie: Sunblind, Can I Believe You, Quiet Air/Giola.

Obsesia erei disco lovește cu putere. Frivol sau nu, What’s Your Pleasure? pune întrebări. Este un album care continuă căutarea de sine a lui Ware sau unul care arată un rezultat, cel al încrederii. Mai curând a doua variantă, poate și pentru că muzica disco nu tratează teme adânci, ci păstrează o continuă frivolitate și obrăznicie. Cu toate astea, albumul conține nuanțe adânci induse de vocea relaxată a lui Jessie. Ware face cu albumul ăsta un mic tratat de muzică disco sau mai curând un omagiu nostalgic adus unui stil muzical pe care, iată, îl întelege aproape perfect și scoate în evidență influențele ce plutesc peste el de la Nile Rogers și Giorgio Moroder la regina Donna Summer sau Anita Ward. Albumul lui Ware poate fi un nou start pentru un stil muzical solar și exuberant. Piese cheie: What’s Your Pleasure?, Mirage, Spotlight.

Bon Voyage Organisation recidivează în primăvara asta cu un nou album, La Course. Rezultatul discului este unul care crește impulsul experimentării, texturii, stării de spirit și intuiției, și reușește în același timp să păstreze o coerență sonică. Într-un mod deloc evident există o abordare mai înclinată spre jazz a înregistrării, care se transpune într-o țesătură între momentele subtile și cele mai atonale și experimentale. Asta era oarecum previzibilă, pentru că BVO a fost tot timpul un grup mutant, cu sound futurist de disco, cu influențe zonale, teritoriale, muzica asiatică fiind una dintre constante. În fiecare piesă de pe album se află o mulțime de idei, secvențe repetitive, ritm, și toate contribuie la crearea unei senzații de călătorie, de lume în mișcare sub lumini strălucitoare și narcotice. Piese cheie: La Course, Nocturne 305, Le Chants de Radars.

Untitled (Rise) este cea mai bună întruchipare a transformării haosului. Din haosul acestui an nebun, din toată durerea, demența, paranoia, furia și mânia, SAULT, colectivul britanic venit de nicăieri (fără interviuri, fără fotografii, fără videoclipuri, fără apariții live), pune ordine și livrează un produs impecabil, unul dintre cele mai bune discuri ale acestui an. Disco, funk, soul și house, amestecate în diverse proporții descriu cu ajutorul unor versuri acide și îndrăznețe tot universul sumbru desfășurat mai sus. Lipsa totală din farurile media are și o parte bună, scutește mult timp și lasă loc muncii de producție. Este uimitor cât de repede a aparut Untitled (Rise) după Untitled (Black Is), le desparte numai trei luni. (Rise) este tipul de album de urgență, cu un ritm de lucru infernal pentru un dublu album, din fericire fără nicio presiune și dead line și care în cazul ăsta se traduce printr-o plăcere a dansului și o bucurie de a te afla viu în mijlocul iadului. Piese cheie: I Just Want To Dance, Free, Strong.