ECLECTIC HEAVY METAL ALBUMS 1

O parte a criticilor de specialitate creditează Born To Be Wild (Steppenwolf) ca fiind prima piesă heavy metal, asta și datorită versului heavy metal thunder, care a fost prima astfel de alăturare de cuvinte într-o melodie.

Alăturarea celor două este ceva mai veche, și nu mă refer doar la metalurgie, fizică sau chimie, unde anumite elemente sunt numite metale grele, dar pe baza unor însușiri diferite. În metalurgie metalul greu poate fi definit pe baza densității, în timp ce în fizică criteriul distinctiv ar putea fi numărul atomic, în timp ce un chimist ar fi probabil mai preocupat de comportamentul chimic.

Unul dintre liderii beat generation, William S. Burroughs, include, conform Wiki, în nuvela The Soft Machine un personaj numit Uranian Willy, the Heavy Metal Kid. Nu este singura referire a lui Burroughs, doi ani mai târziu, în nuvela Nova Express, dezvoltă tema, folosind “metalul greu” ca metaforă pentru drogurile dependente: “With their diseases and orgasm drugs and their sexless parasite life forms – Heavy Metal People of Uranus wrapped in cool blue mist of vaporized bank notes –  And The Insect People of Minraud with metal music”. Nuvelele lui Burroughs au fost punctul de inspirație pentru dementul colectiv artistic Hapshash and the Coloured Coat, autor a două albume de muzică de avantgardă, dar mai ales de postere grafice. Unul dintre cele două albume are titlul Featuring the Human Host and the Heavy Metal Kids.

Heavy metal-ul a luat naștere din muzica hard rock a anilor ’70 și s-a dezvoltat pe parcursul anilor ’80 și începutul anilor ’90. Stilul prezintă în mod clar elemente de hard rock din anii ’70 în fundația sa, și este, în general, mai rapid și mai agresiv. De asemenea, distorsul chitarelor este mult mai mare și se bazează frecvent pe producție. Elementele blues-ului și ale muzicii punk pot fi, de asemenea, prezente: influențele blues sunt frecvent auzite în riff-urile și solo-urile de chitară (dar nu atât de des ca la hard rock), în timp ce muzica punk se regăsește în viteza melodiilor și în atitudinea rebelă, uneori violentă a muzicii.

Heavy metal-ul este, în ciuda aparențelor, melodic și, la nivel structural, o formă de muzică pop. Melodiile urmează de obicei un format A-B-A-B-C-B în care A este strofa, B este refrenul și C este un pod sau, aproape întotdeauna, un solo de chitară. La fel ca muzica pop, melodiile prezintă cârlige memorabile pentru refren și bucle instrumentale repetitive.

O teză bazată pe studii de caz arată că ascultarea muzicii heavy, ajută persoanele care au fost traumatizate, le facilitează reglarea emoțiilor, depășirea gândurilor suicidare (chiar dacă în desursul timpului au fost câteva procese celebre pornind de la sinuciderea unor tineri fani de metal) și adaptarea la mediul cotidian.

Formele extreme de muzică oferă oamenilor un sentiment de relaționare și de sprijin (death metal, doom metal) dacă sunt predispuși către depresie și alte dezechilibre emoționale. De exemplu, dacă cineva se confruntă deja cu realități dure (probleme de supraviețuire, auto-vătămare, abuz), temele care stau la baza metal-ului extrem, care rezonează cu acele realități, oferă un sentiment de ușurare.

Am vorbit despre muzica metal ca despre o modalitate de a combate emoțiile negative și de a face față acestora, chiar de a reduce tendințele agresive. Apare întrebarea: “Cum se descurcă heavy metal-ul în reglarea emoțiilor?” Un studiu privind legătura dintre sănătatea mintală și fanii heavy metal-ului din Franța arată că ratele de bază ale problemelor de sănătate mintală (depresie, anxietate, sinucidere) sunt similare cu cele ale populației generale, uneori, chiar mai jos. O explicație pentru aceasta este puterea reglării emoționale prin metal, dar mai ales sentimentul de comunitate care este foarte puternic.

Revenind la muzică pur și simplu, o alăturare Rainbow - Slayer sau Ozzy Osbourne - Mastodon poate fi rău înțeleasă. Este foarte clar că există diferențe majore între alăturările menționate, dar și foarte multe lucruri care le apropie. Cu toată distanța de timp dintre trupe, seva și esența se găsesc în aceeași direcție, la Slayer și Mastodon, o dovadă de evoluție stilistică.

Este unanim înțeles că bazele heavy metal-ului au fost puse în cea mai mare parte de Black Sabbath. E drept că Deep Purple și Led Zeppelin au ajutat la furtuna asta muzicală, dar cele două au rămas stilistic mult mai aproape de rădăcinile rock-ului hard. Led Zeppelin a avut mereu feeling de blues, fie că vorbim de fiorul vocii lui Plant sau de grația chitarei lui Page. Deep Purple, ca să întregesc “the unholy trinity”, a avut o evoluție și mai clară, dar nu în direcția heavy  metal (sau, mai simplu, metal).

Micile arabescuri de prog rock au mers către hard rock cu accente simfonice, terminând, după fluctuațiile de componență, într-o notă destul de romantică cu David Coverdale la voce. La fel, și colegii de generație cu Black Sabbath, Alice Cooper sau Aerosmith au glisat fiecare către zone mai soft, MC5 sau The Stooges s-au îndreptat către punk, iar King Crimson are accente, în special pe primul disc, considerate de către critici aparținând heavy metal-ului. O diagramă ne poate ajuta să vizualizăm legătura între stilurile muzicale, dă o imagine, dar nu este un sistem de clasificare.

Heavy metal-ul este caracterizat în mod tradițional de chitare distorsionate puternic, ritmuri melodramatice, sunet dens de bass și tobe și voce puternică. Clapa nu este o constantă, o găsim destul de rar, singura trupă de “scandal”, despre care am convenit că nu cântă heavy, dar care o folosește constant, este Deep Purple, unde orga Hammond a lui Jon Lord creează un sunet aparte.

Să nu scăpăm din vedere un aspect foarte important al acestui stil și al sunetului său, considerat greu, și anume linia de bass. Instrumentul ăsta este cheia sunetului metalic, iar joaca sa cu chitara este un element la fel de important ca duelul, uneori frivol, dintre voce și chitară. Aici nu mai asistăm la bufonerii, la un joc mimat pentru supremație dintre voce și chitară. Este o tensiune puternică și de aici vine cu adevărat sunetul greu.

Regulile le-a stabilit Geezer Butler încă de la primul album Black Sabbath, dar mai ales de la al doilea și cel mai bun opus al trupei britanice, Paranoid. Unele formații, Motorhead, de exemplu, au curajul să arunce în față bass-ul ca instrument principal, iar Lemmy completează greutatea si puterea instrumentului cu  vocea sa cavernoasă. Steve Harris de la Iron Maiden este alt artist care cântă la bass cu putere și forță.

Însă, pentru mine, de departe, cel care a dat o strălucire intelectuală acestui instrument vis a vis de stilul heavy metal și apoi a derivatelor sale, este Cliff Burton de la Metallica. El a pus un puternic accent pe solo-urile de bass combinate cu acorduri și a dus thrash-ul, mai ales prin Orion, pasajul de la mijlocul piesei fiind de o frumusețe tulburătoare, la un standard de neînchipuit până atunci.

În tot acest carusel, este destul de greu să spunem când hard rock-ul s-a transformat în heavy metal. Cert este că după Paranoid nimic nu a mai fost la fel. Greutatea muzicală a căpătat alt sens, altă semnificație, iar de aici înainte lucrurile au fost mai ușoare.

Rainbow, prin vocea lui Ronnie James Dio, dar mai ales prin chitara lui Ritchie Blackmore, mai face un pas în dezvoltarea stilului, apropierea de muzica clasică. Lucru pe care îl face și chitaristul lui Ozzy Osbourne, Randy Rhoades pe primele două albume ale lui Madman.

Judas Priest este altă trupă care a impulsionat evoluția stilului prin propria evoluție muzicală, influențele blues au rămas în urmă, au fost “aruncate” peste bord. Motorhead a pus bazele thrash-ului, prin alăturarea unor elemente de punk în hard rock, iar nebănuita consecință a acestei întâmplări (?) este apariția unor trupe ca Metallica, Megadeth, Anthrax sau Slayer și, de ce nu, Sepultura.

Iron Maiden, după două albume unde combinația de punk cu rock progresiv a mers ca unsă, vine cu un disc unde vitezei muzicale i se suprapune cea a solistului vocal, într-un melanj suprarealist. Heavy metal-ul n-a fost nicio clipă un stil stabil, a fost precum un virus care suferă încontinuu mutații, dar aceste mutații l-au ajutat să domine, destul de autoritar, scena muzicală americană din anii ‘80, ajutat de MTV, de radiouri și de un număr mare de reviste muzicale de specialitate.

Declinul a început odată cu hemoragia, nu hegemonia, grunge, care este un stil inspirat tot de heavy metal, dar care respinge categoric excesele trupelor de metal, solo-urile, de orice fel, dar în special de chitară. Pantera găsește resursele să meargă înainte fără să fie contaminată de grunge, iar Tool combină sunetul greu de metal cu art rock și progresiv, cochetând pe alocuri și cu stilul alternativ. Dream Theater este cam în aceeași poziție, dar influențele clasice duc trupa într-o direcție ceva mai muzicală.

1980 este anul critic în evoluția metalului, când ideile care străbăteau muzica grea s-au unit și s-au solidificat într-o formă nouă de muzică. Acest efort a fost a fost posibil datorită a trei înregistrări spectaculoase la vremea aia: Black Sabbath Heaven and Hell, British Steel al lui Judas Priest și Iron Maiden Iron Maiden. Aceste înregistrări au stabilit un sunet nou, care a trecut dincolo de rădăcinile hard, dar, mai ales, a rupt toate legăturile cu blues-ul. Fiecare dintre albumele Black Sabbath, Judas Priest și Iron Maiden este remarcabil pentru precedentul pe care l-a stabilit în evoluția stilului. Black Sabbath și-a propus să se redefinească, să se reinventeze cu un tip nou la voce, Ronnie James Dio.  A fost o reușită colosală. Judas Priest a prezentat, în mod similar, un nou sunet și a făcut o translație de la blues, progresiv și hard rock către o agresivitate combinată cu muzicalitate. Iron Maiden, a adus fără îndoială cea mai mare energie și viteză, atrăgând rapid foarte mulți fani dezamăgiți de haosul (nu-i amuzant?) scenei britanice punk.

Heavy metal-ul s-a dezvoltat relativ uniform până în ’90, după care direcțiile au fost mult mai diverse și a devenit oarecum obișnuit ca atunci când ne referim la acestă muzică s-o numim simplu “metal”. Are sens această denumire, pentru că fiecare stil a păstrat măcar un reper comun și s-a putut identifica cu unul sau mai multe albume care au deschis drumul. Putem însă admite o folosire redundantă a termenului în cei peste 30 de ani de dezvoltare explozivă a genului și, de asemenea, putem admite distincția cât mai clară între cele mai mari subgenuri. Așa că, în momentul de față, având în vedere distanța, atât temporală cât și stilistică între Paranoid (Black Sabbath) și Leviathan (Mastodon), ca exemplu, ne putem pune întrebarea dacă este justificat să le punem sub o singură pălărie. Eu cred că da, dar nu pentru mult timp.

În următoarele două episoade vom parcurge istoria a 23 de albume legendare ale metalului. Long Live Rock’N’Roll!

Am consultat: Wikipedia, All Music, The Guardian, Iron Skullet, Britannica.com, Gérôme Guibert & Fabien Hein ( Les Scènes Metal. Sciences sociales et pratiques culturelles radicales)