ECLECTIC HEAVY METAL ALBUMS 3

Clasamentul este o ordine valorică în care grupăm paticipanții dintr-o competiție. Topul este un clasament al vârfurilor profesionale. Adesea m-am întrebat cât de relevante sunt ele, iar în cazul de față dacă nu ar fi cazul să nu clasific albumele, ci doar să le prezint sub forma unei liste, după care cititorii să-și facă propriul clasament.

Dar, până la urmă, deși nu-mi plac topurile și clasificările, ar fi o lipsă de asumare. Așa că înșiruirea asta de discuri este părerea mea în momentul actual după o “matură și lungă chibzuință”. Ultimul episod al mini seriei începe cu o diagramă în care am așezat albumele. O așezare orientativă, dar care dă imaginea de ansamblu.

10. SLAYER – Reign In Blood

Reign In Blood rămâne și după 35 de ani de la lansare același monument de ferocitate, teroare și extremism sonic, toate încapsulate în 28 de minute și 56 de secunde. Este un master class, un webinar modern, clar, concis, divers, cu schimbări frecvente de ritm și tempo, de cele mai multe ori neașteptate, un curs de eficiență brutală, cu o intensitate dusă până-n pânzele albe.

09. DEFTONES – White Pony

White Pony este un album acaparant, sufocant, schimbător, dement, ilariant și dens precum pâinea cu cartofi. Toate detaliile sonore ale discului, toate nuanțele de rap-metal, hardcore, post, synth, chiar trip-hop, shoegaze, toate aluziile la tristețea remanentă ce izvorăște din Nine Inch Nails, toate urmele fine, abia conturate de The Cure, conduc la un amestec delirant pe care Chino îl numește “cocaine concept album”.

08. OZZY OSBOURNE – Blizzard Of Ozz

Blizzard Of Ozz este un album notoriu în istoria heavy metal-ului. Lansat în 1980, acesta a fost primul album solo pentru Ozzy Osbourne, care fusese anterior solistul Black Sabbath, trupa creditată cu crearea stilului distinctiv al heavy metal-ului.

Sunetul de pe Blizzard of Ozz se bazează în principal pe vocea nazală a lui Ozzy și pe tonul de chitară ultra greu, sobru, mohorât pe alocuri, al lui Randy Rhoads. Dar Randy, un tânăr de 22 la vremea aia, adaugă foarte multe influențe clasice, în special în solo-urile sale. Blizzard Of Ozz este un album de neconceput fără Rhodes, interpretarea lui a influențat generații viitoare de chitariști, chiar dacă a fost prezent doar pe primele două albume ale lui Ozzy.

Un merit enorm la succesul albumului îl are și bass-istul Bob Daisley, care contribuie din plin atât la partea componistică cât și la versuri. Versurile sunt scrise alături de Ozyy și Sharon și sunt filozofice, poetice, ușor ocultiste, pline de substanță.  Cel mai simplu spus, reprezintă cea mai creativă perioadă a lui Osbourne.

Blizzard Of Ozz rămâne o cotă ridicată în metal, a cristalizat unul dintre cele mai mari și creative duo-uri de soliști-chitariști din istoria rock-ului și l-a reinventat pe Ozzy ca superstar.

07. DREAM THEATER – Images And Words

Images And Words este unul dintre discurile care pot caracteriza, descrie metalul progresiv. Este un deschizător de drum pentru un stil nișat, dar cu o identitate puternică și proprie.

Discul a apărut într-o perioadă în care în FM-ul american explodase grunge-ul și a reușit să se impună datorită compozițiilor excelente, briliante pe alocuri, dar și contrabalansului prin care piesele grele și de durată mare sunt intercalate cu unele de durată mai mică și cu potențial comercial.

Dream Theater reușește să strângă în doar cinci piese toate momentele cruciale din dezvoltarea muzicală a membrilor trupei, sunetul greu de la Black Sabbath, groove-ul unic de tobe de la Rush, caracterul epic de la Queensryche, precizia matematică de la King Crimson și discursul descriptiv de la Yes. O dantelă sonică de cinci stele.

06. TOOL – AEnima

Tool introduce dark metal-ul în rock-ul progresiv și reușește să ne arate cât de seminală a fost o formație ca King Crimson. Experimentul King Crimson este readus în actualitate de un sunet global, chitara grunge combină emoția din vocea lui Maynard James Keenan cu spectaculoasele linii de bass și ritmurile drăcești de tobe.

AEnima este un material întunecat, greu, hipnotic, dens, și care reușeste ca după câteva ascultări să devină obsedant, este o etapă fundamentală în muzica metal, ba chiar rock (ca să lărgim aria), o gaură neagră care te înghite cu totul după primele piese și unde, nevăzând nimic, simți pulsul fiecărui instrument (este singura formă prin care ai legătura cu ceva real), este mistralul din muzica rock, puternic, rece și uscat, dar care lasă în urma sa soare și senin, este eliberare.

Ar fi putut fi și unul dintre acele discuri aproape perfecte dacă nu ar fi existat umpluturi de scurtă durată între piese.

05. METALLICA – Ride The Lightning

Ride The Lightning schimbă drumul trupei într-un mod clar. Implicarea mult mai amplă a bass-istului Cliff Burton rupe direcția muzicală de pe Kill 'Em All. Cunoștințele lui Cliff despre teoria muzicii, aplicate la armonia chitarelor, au contribuit decisiv la schimbare și au dus la o nouă amprentă, mult mai personală, a duo-ului Kirk – James. Practic, Cliff i-a învățat pe cei doi să cânte din nou, să se completeze și să-și îmbunătățească tehnica.

Această reorientare care a pornit cu Ride the Lightning a schimbat total modul de compoziție a trupei, schimbare ce și-a pus amprenta și pe Master Of Puppets sau ... And Justice For All și a culminat cu discul omonim din 1991. Armoniile sunt mai inventive și inspirate din structuri de rock progresiv, totul este mai clar, întâmplarea este încet, încet eliminată.

Toată baza asta solidă a permis trupei să crească mult viteza, dar în același timp să rămână coerentă în mesaj. Versurile abordează subiecte precum pedeapsa capitală, moartea, sinuciderea și înarmarea nucleară, teme care devin esențiale în metal.

Ride The Lighning a fost momentul în care metal-ul s-a autodepășit în masă, a fost puntea de legătură între generații, a determinat dialogul între adolescenți și adulții ieșiti din target-ul trupei, a fost momentul în care o parte din muzica rock a fost resetată.

04. IRON MAIDEN – The Number Of The Beast

Iron Maiden aruncă pe piață un album rachetă care este și primul pas către maturizarea trupei. Complementaritatea dintre muzică și versuri este desăvărșită. Riff-urile de chitară au mai multă viteză decât cele de pe cele două albume anterioare, Iron Maiden și Killers. Fiecare riff este la locul lui într-o potrivire perfectă cu fiecare melodie.

Și ce este excepțional, e faptul că noul solist vocal, Bruce Dickinson, ține pasul cu instrumentalul foarte ușur, foarte fireasc. Bruce face un tandem voce-chitară dinamic, exploziv și este permanent într-un dialog activ și natural, în care cele două părți se completează exact, ba au și momente de joacă când își pasează inițiativa.

Versurile, foarte întunecate, sunt, și ele, un exemplu de maturizare. Subiectele nu-s deloc simplu de creionat, sunt teme complexe ce se concentrează pe închinarea diavolului, prostituție, jaf și viol.

Complementaritatea lor cu muzica face ca granița dintre real și ficțiune să dispară și să-ți pui întrebări dacă într-adevăr simți văpaia focului din The Number Of The Beast sau singurătatea, răceala celulei și drumul apăsător către moarte din Hallowed Be Thy Name, lucru ce-ți dă reale frisoane. “Can this still be real, or just some crazy dream?”

03. METALLICA – Master Of Puppets

Master of Puppets a continuat magistral ceea ce începuse Ride The Lightning, adică propulsarea thrash metal-ului în mainstream. Piesele păstrează viteza, violența, ritmul sufocant, melodicitatea din predecesorul album, dar elaborarea lor, compoziția (mai complicată), aranjamentele muzicale au crescut în calitate, o calitate ce a ridicat ștacheta, nu numai pentru thrash, ci pentru întreg genul metal.

Variația este numitorul comun, piesele sunt diferite, abordările sunt diferinte, ritm mitralieră (Battery, Damage Inc.), ritm fracturat (Master Of Puppets, Sanitarium) și, neobișnuit până acum, o abordare de-a dreptul cinematografică pentru Orion.

Master Of Puppets este cea mai profundă și prețioasă declarație muzicală a cvartetului. Moartea lui Cliff în turneul albumului, a încheiat o epocă pentru trupă, și a lăsat un gol creativ, din păcate, niciodată atins după, Burton fiind geniul din spatele celor mai bune două albume Metallica.

Contribuția lui Cliff este cel mai bine definită în ultimele două piese de pe disc, Orion și Damage Inc.. Fiecare melodie are informații introductive, un soi de intro preparativ, apoi tranzițiile ritmurilor fac piesele și mai interesante. Dacă avem o piesă care arată această abilitate nou-descoperită, într-o formă pură, ar fi  Orion, cu sunetul clasic, elegant și puternic datorat lui Cliff Burton și liniilor sale de bass, care mediază cele două chitare. Orion introduce thrash-ul în lumea cinematică a muzicii de film, face ca un stil atât de agresiv să devină tandru, măreț și ceresc prin semnificație, cuvintele fiind de prisos.

Master Of Puppets este un moment de nebunie frumoasă, de explozie ritmică, de leneveală molcomă. După moartea lui Burton, din punct de vedere creativ, nu au mai reușit să recupereze, dar, spre meritul lor, au refăcut coeziunea emoțională și în mod clar asta i-a ținut până azi.

James Hetfield este principalul motor al acestei construcții și a ținut cu dinții de trupă, pe care descris-o ca fiind familia care i-a înlocuit-o pe a lui, mama sa murind din cauza unui tratament al cancerului, cu post, rugăciune și leacuri empirice, iar tatăl său l-a abandonat când era tânăr. Moartea lui Burton a redeschis acel sentiment de abandon și concentrarea pe traseul trupei, implicarea totală în absolut tot, de la cel mai neînsemnat riff, încercarea de a obține imposibilul, l-au făcut să meargă mai departe.

Master Of Puppets nu este despre bucuria vieții, este despre războaiele pe care le purtăm în noi, despre control și despre cum vom sfârși, despre obiceiurile pe care le avem în fiecare dimineață și care ar putea semnifica rutina (nu neapărat cocaina așa cum sugerează versurile). Cam asta a încercat Hetfield să ne avertizeze pe Puppets, strigându-ne despre micul dejun tăiat pe oglinzi: “controlul este o dorință de moarte care ne ține în viață”.

02. JUDAS PRIEST – British Steel

“Atunci când, în sfârșit, îți găsești direcția”, cred că este cea mai simplă definiție a acestui lansator de rachete. Și Rob Halford recunoaște că până la apariția lui doar și-au făcut de cap, dar fără să se concentreze. Atenția lor fusese atrasă de alte lucruri,  joaca cu blues-ul, micile cozerii cu hard-ul, totul pe modelul watch & taste.

British Steel este în muzica heavy metal exact ce este în matematică metoda reducerii la absurd. În ciuda unei aparente simplități, ea rezolvă probleme grele din diverse ramuri ale matematicii. La fel, și British Steel a eficientizat și a simplificat propriile complexități progresive și a început să revoluționeze întregul stil heavy metal. Metoda reducerii la absurd se bazează pe o lege fundamentală în logica matematică, numită legea terțului exclus, care are enunțul următor: din două propoziții contradictorii, una este adevărată, cealaltă este falsă, iar a treia posibilitate nu există.

Simplificat, asta ar suna cam așa: pământul nu poate fi plat, altfel, oamenii ar cădea de pe margine. În cazul Judas Priest: heavy metal-ul a rupt legătura cu blues-ul si hard rock-ul, altfel, ar fi fost cântat de John Lee Hooker sau Eric Clapton. 

De fapt ce-i așa mare scofală cu discul ăsta? Hmm, a adus un stil muzical, subteran, agresiv și l-a contopit în mainstream, ba mai mult, a extins foarte mult posibilitățile prin viabilitatea comercială a muzicii.

Ce a făcut Judas Priest cu NWOBHM (New Wave Of British Heavy Metal) a făcut 11 ani mai târziu Metallica cu thrash-ul (acolo s-a încheiat un ciclu pornit cu Ride The Lightning). Piesele de pe album sunt construite perfect pentru radio, iar compoziția este consecventă pe toată durata albumului. Lucrurile devin mult mai directe, introducerile au fost drastic scurtate, este o rigoare absolut matematică în ele, sunt schematice, arhitectonice, dar fără nicio clipă de cădere în plictiseală.

Versurile au și ele un alt unghi față de discurile anterioare, sunt mai vesele, mai luminoase, chiar dacă pe alocuri infantile și nu mai bat în piuă un univers științifico-fantastic întunecat la care, din păcate, trupele de heavy apelează. Acest model de evoluție a adus trupa la structurile prezente pe disc, aspre, agresive, cele mai dure întegistrate până în acel moment, iar cu piese precum Rapid Fire și Steeler ridică ritmul și agresivitatea dincolo de orice altceva din discografia lor. Producția muzicală s-a modificat și ea, este mult mai dinamică, robustă și compactă, cu un ritm de tobe aproape de metronom și cu solo-uri de chitară care au definit cel mai bine heavy metal-ul.

British Steel a fost cheia, de fapt formula matematică, ce i-a permis trupei să rezolve orice problemă ulterioară, dar mai ales să facă față provocărilor trupelor venite din spate.

01. BLACK SABBATH – Paranoid

Totul este bine când totul începe cu bine, așa pornește la drum Black Sabbath, cu un album autointitulat care se vinde nesperat de bine. Așa că trupa este împinsă la propriu în studio pentru continuarea primului disc. Cine erau băieții ăștia, de unde veneau ei și ce poveri purtau în suflet?

Toți patru veneau din Birmingham, un soi de oraș post apocaliptic după cele peste 70 de atacuri aeriene naziste, din timpul celui de al doilea război mondial, în care au murit peste 2000 de oameni. Bombele  au distrus aproape toate centrele industriale ale orașului, așa că existența celor rămași a fost odioasă și mizerabilă multă vreme după terminarea războiului.

Vocalistul Ozzy Osbourne a crescut cu dislexie nediagnosticată și ADHD într-o casă fără toaletă, rătăcind prin ruinele caselor bombardate, abandonând școala la 15 ani. Sunt lucruri pe care le cari cu tine toată viața. Când era adolescent, Osbourne lucra într-un abator și a intrat în închisoare pentru spargere și tâlhărie. Chitaristul Tony Iommi a renunțat și el la școală, tot la 15 ani, pentru a lucra în fabrica în care, în urma unui accident, și-a pierdut vârfurile degetelor mijlociu și inelar de la mâna dreaptă. El și-a făcut propriile proteze pentru a putea cânta la chitară, iar accidentul ăsta i-a modificat pentru totdeauna felul de a cânta la instrument, el fiind stângaci ca Jimi Hendrix și Kurt Cobain.

Geezer Butler a crescut într-o gospodărie catolică, într-o sărăcie cumplită și a aflat la adolescență că sunt gospodării care au și apă caldă. Nici bateristul Bill Ward n-a fost ocolit de greutăți, așa că cei patru par mai degrabă Cei patru cavaleri al Apocalipsei, nicidecum patru staruri rock. Am toate motivele să cred că această copilărie, apoi adolescență trăite într-un oraș care scotea fum la propriu a modelat decisiv sunetul Black Sabbath. Cariera lor în rock’n’roll nu a fost doar o simplă plecare dintr-un oraș sinistru, a fost modalitatea de a se rupe de trecut, fiecare ducând cu sine fel de fel de traume psihice.

Paranoid este șablonul metalic esențial care trebuie văzut exact ca ceea ce este, adică un document esențial lăsat de patru golani. Acum sunetul poate părea plistisitor și monoton, dar el face o descriere apocaliptică a unei epoci de război rece, a unui glob torturat de iminența unui război, nuclear de data asta.

Cele opt cântece, chiar dacă vin în urma unei viziuni adolescentine pesimiste, depășesc statulul de cântec propriu-zis și devin, pentru un stil încă neinventat, adevărate scripturi, explorări pe terenuri neumblate muzical, refulări ale unor oameni care nu aveau ce pierde, poate doar o slujbă de rahat într-o fabrică mizerabilă. Discul ăsta este forma lor de libertate, dar în același timp și prețul ei. 

Paranoid este construit în cea mai mare parte pe riff-uri claustrofobe și apăsătoare, chitara lui Tony Iommi este marele dirijor și aranjor al discului în care Iron Man, Electric Funeral, Hand Of Doom, Fairies Wears Boots, War Pigs sunt niste unelte de comunicare. Da, comunicare. Versurile bass-istului Geezer Butler, chiar dacă sunt profund pesimiste, sunt surprinzător de inteligente pentru o persoană crescută în acel anturaj și cu așa lipsă a unei pregătiri academice.

Black Sabbath își prezintă filosofia anti război în War Pigs, iar titlul se referă la tipii care conduc războaiele de la distanță, iar apariția ei în plin război din Vietnam a adăugat și mai multă semnificație versurilor puternice. Cumva, Butler sugerează că generalii care conduc războaiele le tratează ca pe niște jocuri de șah. Împreună cu Paranoid face o pereche unică în istoria muzicii rock și a poinieratului heavy metal. Hand Of Doom oferă perspectiva post război asupra consumului de droguri în rândul foștilor soldați, ca mijloc de a face față la sindromul de stres post traumatic.

De ce este Geezer Butler atât de important nu doar pentru linia de bass, ci și pentru versuri? Pentru că ele au funcționat ca o trambulină pentru Ozyy și Iommi. Așa contondente, neșlefuite și directe, ele au fost un instrument practic de poziționare a trupei din punctul de vedere al mesajului, motivul pentru care aproape 20 de ani mai târziu Metallica empatiza cu un soldat rănit mortal, dar empatiza având în spate MTV, la un alt nivel de audiență globală.

Se ridică o întrebare: de unde asocierea cu Satana? De la detractorii trupei care au catalogat muzica Black Sabbath ca fiind o ofrandă adusă Diavolului. Mai mult, trupa a avut parte și de o campanie negativă în presă, în 1971 The Washington Post punea întrebarea: “Alegerea ta: Este cea mai proastă trupă de rock Grand Funk Railroad sau Black Sabbath? Este din ce în ce mai greu de decis ”. Chiar dacă nu a fost Bob Dylan, Butler a știut să opereze cu metafore atunci când a făcut referire la Satana. Pentru că el nu este prezentat clasic precum un personaj cu coarne, Satana este drogul, Satana este războiul, Satana este și viitorul înspăimântător sau regimurile autoritare.

Coperta discului vine și ea parcă dintr-o lume distopică, unde nimic nu este clar și așezat la locul lui. Tipul din imagine este un soldat echipat cu un scut și cu o armă ce pare a fi o sabie. El dă senzația că se apropie de noi, plin de frică, cu ochii scoși din orbită, terorizat. Starea lui este în total contrast cu jambierele roz și haina portocalie, iar această discrepanță vizibilă poate fi tradusă prin dublul mesaj pe care ni-l servesc conducătorii. Și este o metaforă universal valabilă. Expunerea îndelungată, voită sau întâmplătoare, mărește doza de nesiguranță, de instabilitate și face ca frica din ochii soldatului să fie transmisă dincolo de imagine. 

Discul rămâne la fel de actual ca acum 51 de ani pentru că este o înregistrare care încapsulează în ea aceleași frici și anxietăți ca cele din zilele noastre, încordarea dintre Rusia și America fiind destul de evidentă și în epoca actuală.

Paranoid a rupt limitele sonice și a combinat pentru prima oară elemente și stări care existau deja în muzica rock. Le-a adunat ca un magnet si a făcut-o excepțional de bine. Fară albumul ăsta, lumea metalului modern nu ar exista, pentru că nu ar avea pe ce să se sprijine. Atât de simplu.