ECLECTIC HEAVY METAL ALBUMS 2

I-aș putea spune acestei selecții “top”? Aș vrea să rămână la stadiul de selecție, de culegere de albume interesante și care cu certitudine reprezintă, cel puțin în cultura heavy metal sau metal, niște repere. Finalul ei poate părea puțin nerealist, dar vă asigur că am cântărit alegerea fiecărui disc și ocuparea fiecărei poziții. Timp de mai multe săptămăni am fost într-un soi de război interior care m-a făcut să-mi aduc aminte de una dintre cele mai grele întrebări ale copilăriei mele: Bruce Lee îl bate pe Chuck Norris?

Cu toate că am făcut foarte multe topuri în radio, de la un anumit moment, nu aș putea spune excat când, clasificările au devenit din ce în ce mai grele. De fapt, tot procesul ăsta a fost lent și la un moment dat, tot ascultând, tot ascultând, am realizat infinitatea muzicii și faptul că deși aș vrea, nu pot asculta decât un grăunte.

Pentru a avea o imagine de ansamblu, o imagine generală, nu neapărat o clasificare, am punctat în diagramă locul fiecărui album.

În afară de Black Sabbath, Judas Priest, Dio (heavy metal pur) și parțial Motorhead (foarte aproape de thrash) și Rainbow (destul de aproape de progressive), toate celelalte trupe au albume de fuziune, așa că așezarea lor este puțin relativă și subiectivă, dar în linii mari corectă.

23. ANTHRAX – Among The Living

Among The Living este discul care propulsează cu adevărat trupa. Piesele au un echilibru optim și conțin o colecție splendidă de riff-uri care te molipsesc și-ți rămân în minte. A.D.I./Horror Of It All, este cea mai emoționantă piesă, un omagiu adus basistului Metallica, Cliff Burton, care a murit într-un accident de autobuz în Ljungby, Suedia. Piesa începe ca o elegie, care pe parcurs transformă tristețea în furtună.

22. MASTODON – Leviathan

Leviathan descrie simplu și corect stilul trupei. Nu este unul pur, este o sumă de direcții muzicale (thrash, death, stoner, jazz?!), transpusă muzical foarte coerent. Muzica lor pulsează pasiune, este vie și cu fiecare ascultare se descoperă mici detalii care fac diferența de la o ascultare la alta. Compozițiile, fiecare cu o altă textură, sunt compacte și dure, au încărcătură animalică și se înșurubează imediat în urechi.

21. MEGADETH – Rust In Peace

Ideile bune vin uneori în urma întâmplării. Conceptul albumului a fost dat de un autocolant pe care Mustaine l-a văzut în trafic, lipit pe o mașină. Pe el scria: “fie ca toate armele tale nucleare să ruginească în pace”. Rust In Peace se concentrează în jurul politicii, a războiului nuclear, a religiei, a OZN-urilor și a problemelor personale, în special dependența de droguri și alcool. 

20. DIO – Holy Diver

Ronnie James Dio a părăsit trupa Black Sabbath din cauza unor divergențe muzicale, iar primul său disc solo, Holy Diver, apare într-un moment de plin avânt al curentului heavy metal, atunci când lungimea părului conta spre deloc. Și la 38 de ani albumul are aceeași forță și relevanță muzicală, iar temele din versurile lui Dio se concentrează în cea mai mare parte pe lupta dintre bine și rău. Cea mai mare sursă de inspirație este aventura eroică din cultura populară (cum ar fi cărțile Lord of the Rings de J.R.R. Tolkien).

19. SLAYER – Seasons In The Abyss

Seasons In The Abyss este un album hibrid, pentru că el combină într-un mod fericit ultimele două discuri Slayer. El a apărut într-un moment de forță al metalului, dar într-un climat de schimbări ce s-au dovedit a fi semnificative. Seasons este reușita încrucișare între duritatea, asprimea, ferocitatea și rapiditatea lui Reign In Blood și tempo-ul mult mai temperat, al lui South Of Heaven.

18. OPETH – Blackwater Park

Blackwater Park șochează din prima prin trecerile, frecvente și atât de brusc executate, de la alb la negru. Nu există parte de trecere, de respiro, lipiturile sunt făcute atât de evident încăt intrigă. Steve Wilson (Porcupine Tree) reușește o producție muzicală unică, iar felul în care alternează vocile clare, curate, cu cele cavernoase este impecabil. Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt pentru a descrie albumul ăsta, el ar fi osmotic.

17. BLACK SABBATH – Heaven And Hell

Heaven And Hell a reprezentat colacul de salvare a unei trupe aflate în derivă sau un ultim glonț pe care și l-a permis înainte de căderea în irelevanță. Ronnie James Dio a fost perfuzia de care Black Sabbath avea nevoie la vremea aia. Suprapunerea dintre el și Iommi a fost perfectă. Heaven And Hell este răspunsul trăznet pe care Black Sabbath l-a dat trupelor tinere care-i combinau moștenirea cu agresivitatea brută a punk-ului.

16. SEPULTURA – Beneath The Remains

Cam asta se poate face cu un buget de 13000 de dolari, cu o trupă sud americană în care doar un membru vorbește engleza. Beneath The Remains este un disc care are ca sursă de inspirație două modele din aceeași arie, dar totuși diferite, Black Sabbath și Motorhead. Sunetul este brutal, primitiv, sălbatic, ritmul este infernal, înspăimântător și, cu toate astea, găsim și câteva pasaje de chitară, destul de atmosferice. Barbarism muzical la maxim.

15. TOOL – Lateralus

După prima ascultare, Lateralus pune o mare întrebare: ce este asta? Răspunsul cel mai simplu și cel mai la îndemână este rock progresiv. Iar primul argument ce-mi vine rapid în minte este trio-ul Disposition/Reflection/Triad. Frumusețea rece și complicată a acestei fericite alăturări mai poate fi regăsită doar în era de succes a rock-ului progresiv. Aspru, apăsător, copleșitor, profund.

14. RAINBOW – Rising

Progres fără să fie dominantă principală, heavy metal fără să fie stilul preponderent, melodic power metal cât să-ți atragă atenția, Rising reușește să lipească magnific stilurile, adezivul fiind, în principal, riff-ul de chitară. Cele șase compoziții (par puține) alcătuiesc un album perfect, în care orice adăugire ar fi dăunat întregului. Vocea și versurile lui Dio, chitara lui Blackmore, tobele “mercenarului” Cozy Powell fac din Rising un deschizător al subgenurilor amintite mai sus. Oare câte albume pot face asta?

13. PANTERA – Vulgar Display Of Power

După un album excelent, Cowboys From Hell, Pantera și-a păstrat cumpătul și a păstrat direcția muzicală. Ba, mai mult, melodiile de pe Vulgar Display Of Power apasă și mai tare pedala. Temele abordate sunt reale, nu se luptă cu balauri sau dragoni, și ating în cea mai mare parte defectele și prejudecățile societății actuale. Muzical, pe langă furia riff-urilor de chitară (Fucking Hostile, Walk), avem parte și de pasaje melancolice și introspective (Hollow, This Love).

12. MOTORHEAD – Ace Of Spades

Ace Of Spades poate fi considerat punctul de pornire al trash metalului. Întrebarea este cât de metal poate fi el, atât timp cât Lemmy Kilmister a urât din suflet acest cuvânt. Sunetul este murdar, greu și foarte zgomotos și este rezultatul combinației de rock pur, blues și ceva care la vremea aia nu avea nume, dar care astăzi poate fi numit proto-trash metal. Un disc feroce care imediat după lansare a putut fi numit “instant clasic heavy metal”.

11. JUDAS PRIEST – Screaming For Vengeance

Screaming for Vengeance întrece în agresivitate și rapiditate predecesoarele sale. Discul a fost înregistrat într-un moment de tihnă, cu cvartetul Halford, Downing, Tipton, Hill într-o formă dementă. A existat continuitate și la tobe, cu Dave Holland pentru al treilea album consecutiv, lucru ce a dus la găsirea unei direcții clare. Albumul a deschis porțile generației MTV și odată cu asta porțile Americii.