Este The Dark Side Of The Moon cel mai bun album rock al tuturor timpurilor?

Like the most of us…very hard to explain why you’re mad, even if you’re not mad… Awahahahahahahaha….

---

And I am not frightened of dying, any time will do, I
don’t mind. Why should I be frightened of dying?
There’s no reason for it, you’ve gotta go sometime

În rândurile astea este cheia acestui disc. Toată filosofia lui vine din gura portarului de la studiourile Abbey Road, Gerry O’Driscoll. Pe el l-a ales Roger Waters să sintetizeze, ascuns cu vocea sub alte straturi muzicale, concluzia The Dark Side Of The Moon.

There is no dark side of the moon really. Matter of fact it’s all dark.

Iar explicația acestor cuvinte este cât se poate de clară, atunci când frica pune stăpânire pe tine (și o face până la nebunie), nu mai există nuanțe.

DAR CUM AM AJUNS LA ACESTĂ CONCLUZIE?

Întâi, ascută cu atenție și moderat. S-ar putea să-ți rupă capul. Una dintre calitățile uimitoare ale lui The Dark Side Of The Moon este modul în care albumul schimbă instantaneu, fără probleme, stările de spirit. Pentru mine, TDSOTM este unul dintre cele mai mari albume înregistrate vreodată și, probabil, cel mai probabil, cel mai bun și complet album rock. 

De ce? Un răspuns simplu și rapid este prentru că toate melodiile nu și-au pierdut actualitatea, dar mai ales relevanța. Fiecare melodie de pe acest disc ne leagă de nebunia de zi cu zi pe care o trăim. Și nu este o chestiune de modă revenită. Nu. Clasicul este întotdeauna la modă.

The Dark Side Of The Moon, deși clasic, îți vorbește de fiecare dată altfel. Este altă experiență, altă simțire.

Niciun alt album nu este la fel de complet ca discul ăsta. Din punct de vedere muzical, liric, creativ și al producție muzicale. Și în ciuda acestor atribute, care aparent nu ar genera vânzări, ei bine, vinde de rupe. Cred că este cea mai bună combinație muzicală pe care o poți asculta. Nu, greșesc. Pe care o poți experimenta. Cei patru au creat o formă de artă.

The Dark Side Of the Moon a fost întotdeauna o expresie a empatiei politice, filosofice și umanitare. Discul abordează teme grele ca lăcomia, conflictele, religia, mortalitatea și bolile mintale, dar toate sunt îngropate în teamă, în frică.

DATE

În ciuda faptului că a ajuns pe locul 1 doar pentru o săptămână solitară, albumul continuă să dețină recordul pentru cele mai multe săptămâni afișate pe Billboard 200 (peste 800 de săptămâni!). A fost o prezență constantă în Billboard 200 de la lansarea inițială până în 1988, revenind în top la sfârșitul anului 2009, după ce Billboard și-a revizuit regulile de eligibilitate în ceea ce privește discurile mai vechi. Se estimează că a vândut peste 45 de milioane de exemplare în întreaga lume, în timp ce moștenirea sa artistică este mult mai mare.

Înregistrat la studiourile Abbey Road din Londra în perioada mai 1972 – ianuarie 1973 și dezvoltat și repetat în timpul unei serii de spectacole live în lunile precedente, The Dark Side of the Moon este expresia supremă a artei sonore a trupei Pink Floyd. Abilitatea de a uimi și în zilele noastre este aproape de neexplicat pentru un disc de 48 de ani.

Arhitectul, dirijorul, creatorul, îi spui cum vrei, Roger Waters are meritul cel mai mare pentru succesul discului. În ciuda unei afirmații atât de categorice, The Dark Side Of The Moon este ultimul disc contributiv al celor patru. De aici, demența, paranoia lui Waters a pus stăpânire pe trupă, ceilalți trei ajungând în final, pe The Final Cut, trupă de acompaniament. A fost o simbioză perfectă, o aliniere de planete, astfel încât fiecare a funcționat excepțional. Totul dublat de o modalitate revoluționară a lui Alan Parson de a înregistra sunetul, rezultatul fiind pur și simplu hipnotic.

Un disc de referință în toate privințele, inclusiv din punctul de vedere imagistic al prismei de la Hipgnosis, The Dark Side Of The Moon a transformat Pink Floyd dintr-o trupă de hipsteri ambițioși într-una de superstaruri internaționale.

Discul ăsta este unul dintre puținele care nu au nevoie de niciun ajutor pentru a proeicta ascultătorilor viziuni. El însuși are puterea asta, el însuși este drogul perfect.

COPERTA

Concepută de Aubrey Powel și Storm Thorgerson de la Hipgnosis prisma ce reflectă raza de lumină amintește abordarea geometrică a Omului Vitruvian al lui Leonardo Da Vinci. Faptul că cele două lucrări, TDSOTM și desenul lui Leonardo, sunt capabile să aducă în același loc știința și arta, face ca varianta să fie plauzibilă.

Într-un mediu transparent și omogen, lumina se propagă în linie dreaptă. Dacă o rază de lumină monocromatică întâlneşte o suprafaţă de separare între două medii optice diferite, o parte din lumină se reflectă, iar o parte se
refractă. Raza de lumină întră în prismă și iese sub un fascicul.

O interpretare pentru TDSOTM ar putea fi că fluxul informațional se multiplică. Fiecare rază este o coordonată astronomică și este legată de un cântec de pe disc, fiecare cu specificul lui: naștere, bogăție, timp, nebunie, conflict, moarte. Totul este legat într-un perpetuum ciclic, unde începutul este o bătaie de inimă, iar finalul la fel. Exact ca piesele care deschid și închid albumul.

Așa că prezența Omului Vitruvian mi se pare una reală. Hipgnosis asta a și vrut. Pornind de la versurile discului și de la cercul ce sugerează ciclicitate, deci repetitivitatea, deci echilibrul, ei bine este doar aparență. Pentru că omul nu are un drum drept, în existența sa se ciocnește cu lucruri ce îi compromit caracterul și îi distrug unicitatea. Îl contaminează. Lucruri ce pot duce la pierderea propriului sens, la înstrăinare și apoi la nebunie.

Forțând, îndrăznesc să spun ca vizualul discului reprezintă schema prin care omul atinge nebunia.

PIESELE 

Speak To Me este o bătaie de inimă sintetizată. Chiar dacă cele 65 de secunde par fără sens, el există. Te pregătesc pentru ceea ce urmează. Amestecul de sunete este bogat, iar ele se suprapun. Distingi clar râsul maniacal (este al lui Peter Watts, road managerul trupei și tatăl actriței Naomi Watts), casa de marcat din Money și spre sfârșit vocea ruptă și durerosă, a lui Clare Torry, reluată apoi pe The Great Gig In The Sky.

Bătăile inimii fac aluzie, în cel mai clar mod, la condiția umană. Ele sunt ca un metronom, dau un ritm și stabilesc starea de spirit pentru muzică. Ele induc de la primele secunde emoția ce va inunda discul. În mijlocul acelui vârtej sonor, ele sunt o speranță.

---

Breathe (In The Air) continuă instrumentalul de la prima piesă și te ghidează lent. Pe o percuție fină, un bass foarte melodic și pregnant, alături de clape de acompaniere ce merg cap la cap cu chitara plină de ecou, vocea lui Gilmour pare tragică. Iar cel de al treilea vers deschide si primul paradox Leave but don’t leave me.

Pare o piesă neterminată, și așa și este, ultima strofă o întâlnim la finalul lui Time. Dar dincolo de astea putem pune piesa în mai multe contexte. Primul ar fi cel în care considerăm că The Dark Side On The Moon este însăși viața. Începe cu bătaia inimii și se termină pe Eclipse tot cu o bătaie. Așadar naștere și moarte la cele două capete ale discului. După prima bătaie de inimă vine și primul respirat.

Deci, cumva, Breathe este al doilea pas în viață. O altă interpretare, mai simplă, este că piesa reprezintă un dialog între un matur și un copil căruia i se spune să respire, dar și că lucrurile mai puțin bune vor sosi la un moment dat. Dig that hole, forget the sun / And when at last the work is done / Don’t sit down it’s time to dig another one. Breathe este și o extensie a melodiilor destul de stângace de pe albumele anterioare. Este lentă, melodică și fiecare notă și ritm contează.

---

On The Run este tot o piesă instrumentală de sinteză. Succesiunea sunetelor, stratificarea lor imprimă un ritm alert. Îți sugerează cumva disperare. Punctul culminant este spre final, când sunetele îți sugerează prăbușirea unui avion. Înainte de înregistrarea definitivă piesa a fost cunoscută sub numele de The Travel Sequence. O semnificație este presiunea călătoriilor, alta ar putea fi teama de moarte sugerată de ritmul de tehno (chiar așa, în 1973) dat de sintetizator.

Această piesă instrumentală a fost interpretată aproape exclusiv pe un sintetizator EMS care introduce o secvență de 8 note repetate, cu mai multe voci și efecte sonore pentru a face piesa să se intensifice mereu, și mereu, și mereu până când se prăbușește în cele din urmă la sfârșit. 

---

Acest lucru duce la lunga introducere pentru Time, începând cu un cor de ceasuri care au fost înregistrate unul câte unul de Alan Parsons în diverse magazine de antichități din Londra și apoi sincronizate împreună. 

Ceasuri și clopote. Înregistrate quadrafonic de Alan Parson. Apoi asistăm la o cadență dirijată de tobele lui Nick Mason. Cam marțială cadența. Toată această introducere nu face decât să sugereze trecerea timpului. Și mai mult. Este desfășurarea zilei noastre. Liniște înainte deșteptării, apoi ceasul sună și urmează o scurtă perioadă de acalmie, cât să te desmeticești, dar ceasul ticăie, ticăie. Timpul devine tot mai intens, iar noi ajungem în dimensiunea de trezire în care și devenim conștienți atunci când Gilmour atacă vocal prima strofă. 

Aceasta este ultima piesă unde cei patru membri sunt creditați toți la compoziție și este, poate, cel mai bun efort de grup al trupei.

Partitura vocală este împărțită între David Gilmour și Richard Wright. Partea aspră îi revine lui Gilmour, Wright vine și netezește tensiunea. După prima strofă David izbucnește în ton cu solo-ul pe care tocmai îl terminase, iar Richard așterne calmul ajutat și de vocea feminină atât de caldă din backing vocals. Dualitatea lui Gilmour este apoi reliefată de ultima strofă din Breathe care este integrată la finalul piesei.

---

Intitulată inițial The Mortality Sequence, The Great Gig In The Sky este construită în jurul liniei minore date de pianul lui Richard Wright. Piesa a avut mai multe versiuni, în concert fiind folosite înregistrări cu lecturi biblice. Dar în studio ea s-a transformat în ceva sublim. Vocalista Claire Torry a fost lăsată să improvizeze peste partea vocală iar scâncetul său plin de emoție transformă total melodia. I-au spus să se gândească la tot ce este mai înfiorător, la disperare, la groază, la lipsa de speranță, la moarte. Piesa descrie moartea și stările implicate înainte de a muri. Din nou Gerry O’Driscoll, portarul de la Abbey Road, punctează în rolul omului aflat în agonie And I am not frightened of dying / Any time will do / I don’t mind I never said I was frightened of dying.

Și apoi întră în scenă Torry și dezvoltă una dintre cele mai sinistre și totodată împresionante partituri vocale. Cumva, fata asta reușește vocal să sugereze zbaterea omului înaintea morții și să redea stări atât de încărcate emoțional. Șocul, negarea, furia, negocierea, vinovăția, depresia, acceptarea se înșiruie una după cealaltă. Nouă ni se pare frumos, dar este sinistru ce se întâmplă acolo. Glasul ei nu este altceva decât o cutie a Pandorei. Dacă mortea ar trebui să poarte un nume de melodie, ăsta ar fi numele ei, The Great Gig In The Sky.

Tipa a ieșit destul de bulversată din studio, încărcată într-un fel ciudat și nici nu mă miră.

Torry a fost practic închiriată cu ora și plătită la prețul standard de studio cu 30 de lire sterline. În 2004 Claire Torry a dat în judecată trupa, dar și casa de discuri EMI, iar în urma unei înțelegeri numele ei a fost trecut alături de cel al lui Wright.

---

Money este una dintre cele mai recognoscibile piese Pink Floyd și singura de pe disc care a pătruns în Billboard Hot 100. Bass-ul lui Waters țese un păienjeniș sonor care și-a pus amprenta pe toate generațiile de bass-iști care au urmat. Combinația cu chitara lui Gilmour și cu sax-ul lui Dick Parry este impresionantă. Într-o discuție cu regretatul Florian Pittiș, acesta îmi spunea că la bass-ul lui Waters din această piesă se vede câte cărți a citit. Modul în care apesă coarda, felul în care o face să vibreze ține de o cultură a interpretării, dar și de o minte care să poată da impulsurile necesare pentru obținerea acelui sunet. Când mintea asta dă comandă unor degete antrenate, vibrația transmisă de coardă devine nirvana. Piesa este paradoxală pentru că descrie toate lucrurile urâte pe care le pot provoca banii, dar culmea, în același timp, a produs o grămadă de bani pentru trupă. Din nou versurile sunt interpretabile, dar cunoscând caracterele personajelor, aș merge pe partea de interpretare ce spune că “banul e ochiul dracului”.

---

Us And Them este altă capodoperă semnată de Richard Wright. Inițial se dorea folosirea ei pentru filmul Zabriskie Point din 1970, dar la acea vreme era doar o secvență instrumentală. Regizorul Michelangelo Antonioni a refuzat-o vehement pentru că i s-a părut depresivă. Așa că în timpul sesiunilor pentru înregistrarea The Dark Side Of The Moon, Wright a readus piesa în actualitate. Waters i-a atașat niște versuri mohorâte în care teme ca cea a războiului sau a drepturilor civile o fac și mai apăsătoare.

Piesa este clar una despre război și cred că inspirația lui Waters a venit de la cel din Vietnam. Suntem despărțiți din start în două, în noi și ei. Așa apare imediat conflictul. Iar el ar dispărea în momentul în care am fi noi și noi. Însă este imposibil din cauza lăcomiei și a manipulărilor la care suntem supuși. Cele două stări duale evoluează pe parcursul piesei us and them, apoi me and you (într-o încercare directă de adresare), black an blue, up and down și în final down and out. Însă piesa se termină cu referire indirectă la moartea tatălui lui Waters: I’ve got things on my mind / For the want of the price / Of tea and a slice / The old man died. Până în punctul ăsta, Waters mai făcuse alte două referiri la moartea tatălui, pe Corporal Clegg (A Saucerful Of Secrets) și Free Four (Obscured by Clouds).

---

Any Color You Like este cea de-a treia piesă instrumentală cu temă pastorală executată la clapă, apoi Gilmour te zgârie cu solo-ul de chitară. Este atât de expresiv și mă întorc la discuția avută cu Florian Pittiș care spunea că trebuie mult mai mult decât o bună execuție ca să poți face asta. Iar Any Color You Like este mai mult decât o țesătură sonoră, este o suprapunere inteligentă de straturi sonore.

---

Brain Damage este o piesă a cărei țintă ar putea fi Syd Barret. Spun ar putea pentru că este o piesă despre nebunie. Și, de fiecare dată când alăturăm nebunie lângă Pink Floyd, ne gândim la Barret. Dar nu orice are legătură cu nebunia în muzica Pink Floyd este legat de Syd. Sigur că este ușor s-o facem. Este atât de la îndemână.

Este o piesă pe care Waters a purtat-o în minte încă din timpul înregistrării Meddle și care a avut ca titlu inițial Lunatic. Repetitivitatea chitarei este menită să crească tensiunea până la începerea versurilor, iar apoi însoțește în același ritm vocea lui Waters.

Brain Damage este concluzia acestui disc. Pentru că marile teme prezentate de Waters, banii, războiul, timpul, toate pot provoca nebunie. Și atunci Brain Damage poate fi un răspuns la o întrebare nerostită: poate viața ta banală să te înnebunească? Toate vocile alea pe care abia le auzim pe piesă reacționează la întrebarea lui Waters: viața de tot rahatul te poate duce la nebunie? Interesantă este transformarea povestitorului. El este copleșit și devenit nebun după normele societății. The Lunatic ajunge să-i intre în minte, iar răspunsul lui este doar un râs isteric: The lunatic is in my head.

---

Eclipse este o continuare firească și este cea mai dramatică piesă de pe album. Modul constant în care Waters (poate chiar el este povestitorul) enumeră tot ce facem, cumpărăm, distrugem, furăm, creăm arată intensitatea realității mentale ce intră în conflict cu realitatea fizică. Iar asta poate provoca cu adevărat nebunia. Este acea nesiguranță dată de faptul că în nicio clipă nu poți despărți realul de imaginație. Și da, asta dă nebunie. Așa că întrebării sugerate de Brain Damage i se răspunde în final.  Finalul închide cercul, iar ultimele sunete sunt cele ale unei inimi peste care sunt suprapuse vorbele portarului studioului Abbey Road, Gerry O’Driscoll care exprimă atât de plastic nesiguranța: There is no dark side in the moon really / Matter of fact it’s all dark.

DESPRE CE VORBIM?

De fapt, în cea mai pură formă, The Dark Side of the Moon este un album despre frică: frica de moarte, frica de ipocrizie, frica de pierderea sinelui și în final cea mai mare, frica de nebunie.

Un album conceptual așa cum pretind că ar fi TDSOTM este în primul rând o extensie a unei piese. Aici vedem că lucrurile nu stau așa. Albumul este o colecție de piese ce explorează frica în primul rând, apoi realitățile sumbre ale timpului, conflictelor, morții, bolilor mintale și voracității. Un lucru important, în afara versurilor în toate trăirile astea, este faptul că se folosesc elemente concrete, cum ar fi sunetul ceasurilor și al clopotelor sau sunetul casei de marcat. Toată atmosfera împăienjenită din piesele instrumentale este și ea stratificată cu lucruri concrete.

Este, de asemenea, și primul album în care găsim un single de top pentru care nu au fost nevoiți să-și sacrifice idealurile artistice.

Time este un bun exemplu, cu toată acea descrie sonoră a desfășurării unei dimineți și apoi înecarea zilei. Money, la fel, devine un imn cam socialist cu reținerea că un rock star precum Waters nu putea pretinde la acea vreme că are astfel de idealuri. Asta este una dintre crucile pe care Waters a trebuit să le ducă și încă o mai face și pare amuzant în 2021 cum se joacă de-a egalitatea socială. 

The Dark Side Of The Moon este primul disc în care toate celelalte personalități artistice îi sunt subordonate lui Waters. Controlează tot și în acest mod, tiranic evident, reușește să imprime o coerență lirică. Discul are o poveste. 

Aș face o mare greșeală să nu observ parteneriatul pe care Waters îl are cu Gilmour. Iar aici este și apogeul lui. Dacă Waters este creierul, Gilmour este inima. Iar dacă inima nu bate, totul se oprește. Pentru acest disc cei doi au fost într-o permanentă provocare artistică și este unul dintre cele mai sudate parteneriate care au lucrat pentru elaborarea unui album. Cred că este sinteza supremă. Cei doi au schimbat fundamental industria muzicală pentru că au pus împreună două concepte ce păreau incompatibile: libertatea de expresie și profitabilitatea. Și au făcut-o într-un mod nemaiîntâlnit până la ei, cu toate că în perioada aia a plouat cu albume excelente.

Pink Floyd face un salt cu albumul ăsta, trece de la un statut de grup de muzică considerată de artă la unul cu statut internațional. Este primul album din epoca rock care poate excela la absolut toate capitolele. Versuri de o adâncime de neînchipuit, profunde, cu impact. O interpretare a partiturii la un nivel stelar, toți patru puteau concura în acel moment la titlul de instrumentist al anului. Dar nu punerea corectă a notei a contat cel mai mult, ci vibrația transmisă. Și nu în ultimul rând, înregistrarea și producția.

Albumul a fost înregistrat la Abbey Road, unde trupei îi plăcea să joace meciuri de cricket împotriva personalului și a fost desenat sonor de Alan Parsons. El este inginerul de sunet al albumului și merită multe din laude. O minte strălucitoare, Parsons a folosit un mixer cu șaisprezece canale numit EMI TG12345 în locul sistemului tradițional de înregistrare pe patru sau opt piste. Ce înseamnă asta? Că a putut să separe fiecare instrument pe câte un canal. Până atunci secția ritmică se înregistra pe canale diferite ce apoi se însumau și așa mai departe. Alan Parson, ajutat de tehnică, a făcut o mică magie care probabil ar fi fost inutilă dacă piesele nu ar fi avut acea substanță. 

Maturitatea lirică  a lui Waters este impresionantă în acest album. El a preluat total controlul asupra acestui aspect și reușește să se exprime cu o claritate care lipsea în albumele anterioare. El amestecă poezia cu filosofia în proporțiile corecte pentru a produce cele mai bune, dar, inevitabil, interpretabile, versuri din istoria trupei.

The Dark Side Of The Moon mai face ceva. Pune capăt unei ere psihedelice pentru a deschide una cu totul nouă. În care electronica și flamboaiantul vor domina stilul până la sfârșitul anilor ‘70.

Membrii Pink Floyd s-au plâns multă vreme de dualitatea sentimentelor pe care le au față de succesul TDSOTM. Și probabil cel mai afectat de această mașină de făcut bani este Roger Waters. Și poți întelege asta, toată reprimarea din copilărie este, iată, în urechile a cât mai multor oameni, glasul îi este în sfârșit auzit. Și mai ales înțeles, dar tot ce se întâmplă este contrar părerilor sale. Este același paradox ca la concertul de la București când pe ecran mașinile de tocat înghițeau firmele multinaționale, iar in spatele ecranului, pe fundal, o reclamă Samsung trona pe Biblioteca Națională.

Pink Floyd a funcționat totuși și cu acest “necaz” al banilor și a dominat trecerea dintre decenii cu un alt album esențial, The Wall. Și chiar după plecarea lui Waters a reușit să mențină interesul. Dar niciodată nu a mai ajuns la un moment de genul The Dark Side Of The Moon când toate s-au aliniat pentru a crea o capodoperă, pe ritmul unei inimi umane într-o călătorie năucitoare de 43 de minute.

PERSONAJE