Grace Jones și România – O cunoaștem de undeva?

Chiar înainte ca Pepe să se transforme în Grace Jones într-o emisiune la TV (doar pentru șoc), îmi doream să deschid această conversație despre relația complicată a artistei cu estul Europei. Consider că homofobia, rasismul, habotnicia și teama de originalitate reprezintă motivul pentru care artista nu a avut impactul masiv pe care îl merita și în țara noastră și printre vecini. Și nici Ordinul Jamaicăi nu poate impresiona în aceste condiții – iar Jones deține această distincție.

De ce ne este așa de frică și ce ne sperie de fapt, aici în est? Nu putem da vina numai pe părinți, bunici și biserică. Respingerea ineditului, neconvenționalului și a experimentului reprezintă și o lacună culturală locală – și îmi vin în minte reacțiile intelectualilor locali la adresa artei lui Brâncuși.

Dacă am avea standarde culturale mai bune în mediul academic, educațional, urban și rural, cred că am fi îmbrățișat la momentul potrivit și nu ne-am fi panicat de o energie sexuală feminină debordantă. La urma urmei, Grace Jones nu este Maria Magdalena, dar este o piatră de temelie în muzica și imaginea artistului pop. Sexualitatea ei exotică și atitudinea care transcede genul a fost folosită de artistă ca intrument, și de fapt este instrumentală în comunicarea unui talent audio vizual colosal.

Paradoxal Grace Jones a crescut într-un mediu hiper-religios, tătăl ei a fost pastor, fratele ei este în continuare un predicator Penticostal. Grace a scris inclusiv o piesă autobiografică pe tema aceasta, “Williams Blood”, de pe ultimul ei disc, “Hurricane”. Versurile sunt o mantră a inadaptabilității ei în sânul familiei și cum era percepută de membrii casei Jones drept “born wicked”.

Din acest context a fugit de lângă ei în New York, evadând într-o carieră de modelling, apoi la Paris și înapoi la New York, unde și-a început cariera de disco diva sub paleta lui Tom Moulton. Era comparată de familie cu bunicul ei din partea mamei, Mr. Williams, care fusese în turnee în State și prin lume cu Nat King Cole și era responsabil, din perspectiva lor, pentru multe păcate, mai ales acela de a fi lăsat moștenire o duzină de urmași nedeclarați…

Dar revenind la Miss Jones, ea este cea care a împins granițele muzicii pop, a imaginii unui pop icon și s-a manifestat ca un real “gender bender” pavând drumul lui David Bowie către Annie Lennox și Madonna, setând niște standarde acum naturale în industria muzicală. Aș menționa atragerea respectului comunităților LGBTQ și reflecția unei imagini de “haute culture” cu care își încântă generațiile de fani Rihanna, Lady Gaga, Solange, Lorde, Róisín Murphy, Santigold și Dua Lipa.

Înainte de viața ei muzicală și primele hituri precum “La Vie En Rose” după Edith Piaf și “I Need A Man”, Jones era deja celebră la Paris, lucrând cu casele de modă Yves St. Laurent și Kenzo și apărând în edițiile din anii șaptezeci ale revistelor Elle și Vogue, printre altele.

Pentru mine, Grace Jones este mai importantă decât Bob Marley. Cel mai simplu spus, avem nevoie de modele feminine curajoase în arta și muzica prezentului, încă dominată de figuri masculine excesiv promovate și popularizate prin imaginea de eroi martiri. Nu le contest valoarea imensă a jamaicanilor Marley, Tosh, Isaacs sau Toots Hibbert, dar în universul meu muzical, și al familiei mele, avem nevoie de mai multe figuri feminine care să creeze un aparent echilibru în oceanul de testosteron.

Grace Jones, chiar dacă se autointulează, “The Black Marilyn”, este mai apropiată de Frida Kahlo și de un impact cultural istoric de tip tsunami. Este clar că pentru Europa de est a anilor șaptezeci și optzeci, Jones era prea futuristă. Slavă domnului că a aterizat în anii 90 la TV!

Viața artistei este precum o tornadă din Vrăjitorul din Oz, plină de conexiuni cu artiști, fotografi și celebrități cheie din secolului 20 și 21: Andy Warhol, Jean-Paul Goude, Arnold Swarzenegger, Dolph Lundgren, Robert Mapplethorpe, Helmut Newton, Guy Bourdin, Hans Feurer, Nile Rodgers, Keith Haring, Eddie Murphy și chiar Banksy.

Trecerea de la abordarea pop art disco a trilogiei de albume din anii șaptezeci, s-a transformat în curaj în formă pură către experiment și fuziune și s-a manifestat în forță chiar din 1980 la cinci ani de la debutul muzical. Atunci când, precum David Jones, Grace Jones s-a reinventat cu ajutorul iubitului Jean-Paul Goude și antreprenorului Chris Blackwell (același care a depus toate eforturile posibile și pentru succesul lui Bob Marley).

Casa de discuri independentă deținută de Blackwell, Island Records, a încurajat și susținut această metamorfoză în stilul avantgard pop, un colaj de stiluri: dub, reggae, post-punk, funk, new wave și rock. Albumele “Warm Leatherette” (1980), “Nightclubbing” (1981), “Living My Life” (1982), “Slave to the Rhythm” (1985) și compilația de hituri “Island Life” (1985) sunt apogeul carierei muzicale inovatoare a artistei, pe când se autointitula precum numele cântecului, Art Groupie-ul absolut.

Toate cântecele sunt înregistrate în Bahamas, la Nassau, în studio-ul Compass Point, alături de trupa de studio Compass Point All Stars formată din Sly & Robbie, Wally Badarou, Mikey Chung, Barry Reynolds, Alex Sadkin, Uziah “Sticky” Thompson, Tyrone Downie, o mașină de hituri responsabilă de colaborări cu Bob Dylan, Joe Cocker, Robert Palmer, Tom Tom Club adică jumătate din Talking Heads, Lizzie Mercier Descloux, Ian Dury și Gwen Guthrie. Au existat inclusiv discuții cu James Brown, care nu s-au materializat în mai mult decât niște jam sessionuri. Așadar oamenii potriviți, la locul potrivit, au contribuit la cea mai sublimă perioadă artistică a fenomenalei “amazing” Grace.

Estetic combinația dintre muzică și vizual setată de Grace, Goude și Island Records a fost deja imitată, copiată și plagiată cu fiecare deceniu trecut din 1980 până în prezent. Iar picturile fotografice, de fapt foto montajele precum “Impossible arabesque”, cu celebrul stil patentat de Goude, the “French correction”, încă fac valuri după mai bine de 40 de ani.

Este ceva foarte proaspăt în imaginea lui Grace nudă, într-o poziție imposibilă, cu microfonul în priză, parcă gata să emită în eter către extratereștrii. Colaborarea lui Goude cu Jones s-a manifestat și prin formatul DVD, colecția de videoclipuri “One Man Show” nominalizată la premiul Grammy, o altă piatră de temelie în performance video art. Dintr-unul din aceste clipuri care fac trimitere la Bauhaus, constructivismul rus și cubism, “I’ve Seen That Face Before” (Libertango), este inspirat și performance-ul lui Pepe din emisiunea “Te cunosc de undeva”. Sper să urmeze un album omagiu!

Din punct de vedere muzical, Lady Jones nu a cunoscut odihnă și a colaborat și în discografia ei cu Tricky, Gorillaz, Tony Allen, Arcadia, Bruce Wooley de la the Buggles, Brigitte Fontaine, Ivor Guest (producătorul Lanei Del Rey și lui Jessie Ware) și cu Lorde, care ca fană, i-a lansat invitația de a participa cu o piesă pe coloana sonoră a filmului “The Hunger Games”.

Pentru că nu vorbim doar despre sunet, vorbim și despre viziune, în mod clar, dacă muzical nu a ajuns la urechile a suficienți români, Grace sigur a ajuns prin anii 90 pe TV sau pe video (eu așa am văzut-o prima oară), prin aparițiile actoricești din James Bond, “A View To A Kill”, ultimul din seria cu Roger Moore, “Conan The Destroyer” cu Arnold, unde o joacă pe Zula, luptătoarea africană, în “Boomerang”-ul lui Eddie Murphy, în “Straight To Hell” al lui Alex Cox, unde joacă alături de Joe Strummer de la The Clash și mai recent interpretând Moartea și Diavolul (o Grace!) în “Gutterdämmerung” al lui Björn Tagemose, alături de Nina Hagen, Iggy Pop, Lemmy, Henry Rollins, Slash, Mark Lanegan și Joshua Homme, dar și de trupele Justice și Volbeat.

Pentru mine, ca fan al genului horror, sunt fascinat de rolul ei în dezastrul de box office numit “Vamp”, din anul în care mă nășteam, anul Cernobîlului, 1986, unde are o colaborare unică cu Keith Haring. Acesta îi decorează corpul în celebrul său stil minimalist tribal și în același an, muzical, Jones colaborează cu Nile Rogers pentru discul “Inside Story”, o revenire la balansul disco funk din Studio54, sunet ce i-a caracterizat cariera de tinerețe, cea a anilor șaptezeci. Coperta spate este o fotografie a artistei decorată de Haring.

Jones are o relatie specială cu tradiția jamaicană a versiunilor, coverurilor adaptări foarte personale, aproape remixuri și de-a lungul carierei a explorat și și-a însușit piese precum “She’s Lost Control”, apărută chiar în 1980, cred că primul cover Joy Division din mainstream pop, “Warm Leatherette” după The Normal (trupa lui Daniel Miller, fondatorul Mute Records), “Nightclubbing” după Iggy Pop, “Love Is The Drug” cover după Roxy Music, “Ring Of Fire” a lui Johnny Cash, “Demolition Man” după The Police, lansată în același an în care a ieșit și pe discul “Ghost In The Machine” al trupei lui Sting, “Breakdown” după Tom Petty și “Private Life” compusă și re-înregistrată și de The Pretenders.

Cultura remixului a fost profund îmbrățișată de artistă, de la albume concept cu aceeași piesă remixată de opt ori precum “Slave To The Rhythm” și până la colaborări cu maeștrii dub Mad Professor și Paul Groucho Smykle, disco dubberul Francois Kevorkian, Larry Levan, DJ Hell, dar și producători cult de muzica electronică contemporană precum Mala de la Digital Mystikz, The Bug aka Kevin Richard Martin și colaboratorul lui Trent Reznor de la Nine Inch Nails, Atticus Ross.

Poate discul meu favorit este “Hurricane Dub Version” din 2011, o variantă instrumentală a celui mai recent album, Hurricane din 2008, în dulcele stil clasic pionierat de King Tubby, Scientist, Mad Professor și King Jammy. Albumul este obligatoriu pentru fanii artei și științei dub!

Dacă vreți să o cunoașteți și mai bine pe Grace Jones, recomand filmul documentar “Bloodlight & Bami”, regizat de Sophie Finnes, sora actorului Ralph Finnes, unde artista își expune personalitatea de divă cameleonică, vorbește perfect dialectul jamaican patois când este acasă la masă cu familia sa și în studio cu Sly Dunbar.

Este mai mult decât fluentă în franceză la Paris, cu ocazia unei apariții la TV și complet detașată și activată în filmările live unde performează precum un cyborg dub în rochii sofisticate.

Nu am citit încă, dar din câte am înțeles cele mai picante surprize din viața artistei sunt în cartea autobiografică “I’ll Never Write My Memoirs” Vă las cu câteva strofe revelatorii:

I’ll never write my memoirs,
There’s nothing in my book,
The only way you see me an Art Groupie,
I’m hooked.

Some people like to be used,
I’ve been used and amused,
But that’s the way I see me,
My Art Groupie look.

Love me in a picture,
Kiss me in a cast,
Touch me in a sculpture,
Whisper in my mask. Don’t ask me any questions,
My personal life is a bore,
Admire me in glory,
An Art Groupie. That’s all.