Half Asleep, starea de suspensie

Am un sistem. Toată lumea care ascultă muzică serios are un sistem, presupun. Al meu implică o rigoare aproape obsesivă în abordarea pieselor noi, ceea ce, recunosc, sună mai degrabă ca o boală.

L-am moștenit, parțial, de la un tip de la RFI, un francez care avea o filozofie brutală care arăta cam așa, opt secunde de la început, apoi sărea la jumătatea piesei și gata. Asta era toată atenția pe care-o primeai de la el. Opt secunde! Îmi închipui că termina albumele de mainstream în timpul necesar mie să aștept să înceapă vocea la The Cure, EndSong, de exemplu, v-ați dat seama cât am stat acolo, așteptând ca Robert să deschidă gura? Colegul francez ar fi fost deja la cafea.

Dar eu mi-am zis că o să fiu mai generos. O să aștept măcar până intră vocea. E un compromis între eficiență și decență sau cel puțin asta îmi spuneam.

Problema, sau mai degrabă minunea, e că sistemele astea rigide pe care le construim pentru a face față valului nesfârșit de muzică nouă au breșe. Și prin breșele alea se strecoară accidentele fericite. Vorbesc despre momentele când sistemul eșuează și ceva cu adevărat interesant se întâmplă.

De pildă: cursorul care își ia zborul singur, sare peste intro și aterizează exact pe muchia secundei douăsprezece-treisprezece, după primul minut pe versurile “to the slumber of disconnection”. Un final de vers și începutul următorului. Cursorul n-a mers la început, nu s-a găsit unde ar fi trebuit. A fost exact acolo unde piesa se deschide ca o floare ciudată.

Întrebarea e: dacă n-ar fi fost eroarea aia, glisarea, întâmplarea, numește-o cum vrei, aș fi descoperit piesa? M-ar fi dus rutina mea perfectă cu precizie mașinală la ea? Cin’ să știe? Dar despre ce este vorba? E o piesă din 2008, “Half Asleep” care pe cine m-a făcut să mă gândesc la Cocteau Twins, mă rog, porțiunea ai pe care am ascultat-o prima oară. Și uite cum am rămas la referința asta, cu toate că asemănarea e doar în mintea mea. School Of Seven Bells poate avea ceva infim din Cocteau Twins, dar nu într-atât să fac din asta o fixație.

“Half Asleep” plutește undeva între lumi, într-un loc în care granițele dintre vis și realitate se topesc, iar tu ești prins într-o stare de luciditate fragilă, conștient, dar suspendat. Treaz și adormit în același timp. Asta te face să te simți că exiști în două dimensiuni paralele care se suprapun perfect dar refuză să se contopească complet. Da, e valabil și pentru Cocteau.

Titlul descrie momentul specific al nopții când mintea refuză să se oprească dar trupul a intrat deja în derivă, când tot ce părea clar se încețoșează și începi să observi contururile lumii tale interioare cu o claritate stranie, paradoxală, aproape farmaceutică în precizia ei.

Alejandra Deheza, ea e vocea care-ți induce asta. E o zonă de prag care e un teritoriu de frontieră între veghe și vis, între realitatea palpabilă și cea construită în minte, unde totul devine posibil și simultan incert, exact cum Beach House făceau pe “Master Of None” sau cum Blonde Redhead reușeau să suspende timpul pe “23″, piese care sunt ca niște camere de decompresie. Pe “Alpinisms”, albumul de debut al School Of Seven Bells, tema somnului revine obsesiv. Omuleții vorbesc de căutarea libertății controlate prin “lucid dreaming”, visul conștient în care poți decide ce se întâmplă dar totul rămâne într-o lumină ireală.

Pentru Deheza, visele constituie o formă de autopsihologie poetică, o căutare a propriului subconștient, a emoțiilor care pot fi exprimate doar filtrate prin imagini care curg una în alta. Nu sunt granițe clare. O fază tot cam în genul ăsta a redat și Slowdive pe “Alison”. Dacă stau bine să mă gândesc și Mazzy Star în “Fade Into You”. Piesele astea fac din neclaritate ceva frumos.

Benjamin Curtis, chitaristul și co-fondatorul trupei, descria procesul lor de compoziție ca fiind unul “literal”, un cuvânt care, paradoxal, explică de ce piesele lor par atât de ireale, pentru că ceea ce părea misterios sau criptic pentru public era doar o transcriere sinceră a modului în care ei percepeau lumea, fără filtre, fără corecturi. Ce vrea el să spună e că erau spontani, aproape instinctuali.

Versurile refuză structura clasică a poveștii, dar, în schimb, dau atmosferă pură, senzație distilată, o emoție difuză care se insinuează și te face să simți mai degrabă decât să înțelegi. Versurile îți cer abandon complet în loc de interpretare rațională, ceea ce constituie exact forța lor principală. Deheza cântă despre zile întregi petrecute în starea de plictis somnoros, când refuzi să spui orice ar putea avea vreo importanță, o formă de muțenie emoțională care devine aproape confortabilă în anestezia sa.

Videoclipul adaugă o dimensiune vizuală acestui halou de ambiguitate prin filmările accelerate, suprapunerile vagi, straturile de lumină care se topesc unele în altele. Toate dau senzația că privești prin ochii cuiva care visează cu ochii deschiși și transformă imaginea în extensie naturală a sunetului, angelic dar neliniștitor.

Textura muzicii se construiește dens, strat peste strat, cu voci care se împletesc până devin aproape aer, cu chitări care sună ca amintiri, iar totul, de la mixul eteric până la ecoul final, funcționează ca o bulă senzorială menită să te prindă în starea aceea de plutire pe care o ai între două respirații, între somn și trezie, între conștiință și abandon.

Versul “One day, suddenly, time took a turn that once felt so brief” dă una dintre cele mai frumoase definiții ale efemerului scrise vreodată într-o piesă de dream pop. Te duce la tinerețe și-ți șoptește despre cum timpul, când ești tânăr și neatent, pare o autostradă fără capăt, dar se dovedește a fi o buclă strânsă care se închide înainte să realizezi că ai intrat în ea. Tot ce era viu, intens, plin de promisiune devine amintire aproape în același moment în care trăiești.

Sunetul dă formă absenței prin sintetizatoare care se învăluie unele pe altele, percuții abia sugerate și un ecou care te face să crezi că piesa a fost înregistrată într-un vis, totul gândit să redea senzația elasticități temporale din mintea ta când ești pe punctul de a adormi, când un minut pare o oră și o oră dispare fără urmă.

Construcția muzicală este un organism viu care respiră în valuri, începând cu un strat subțire de sintetizator care pulsează ritmic, aproape imperceptibil, ca un puls distant, peste care se așază treptat chitările tratate cu atâta reverb încât devin aproape lichide și curg prin spațiul sonor. Percuția intră discret și evită orice agresivitate, preferă, în schimb, să marcheze timpul cu lovituri moi, înăbușite, ca niște pași pe un covor gros, în timp ce vocile Alejandrei se suprapun în armonii care fac un efect de cor eteric. Cântă simultan din mai multe camere ale aceleiași case și fiecare voce ajunge la urechea ta cu o întârziere microscopică care mărește senzația de dezorientare spațială. 

Benjamin Curtis construiește un peisaj sonor în care fiecare element refuză să iasă în față, dar preferă să contribuie la un întreg în care totul se amestecă. Bass-ul se simte mai mult decât se aude, sintetizatoarele mențin un halou care învăluie totul într-o ceață luminoasă, iar chitara apare în flashuri scurte, ca amintirile care ți se aprind brusc și dispar înainte să apuci să le prinzi.

Mixajul privilegiază frecvențele medii și înalte, lăsând basul să lucreze subtil în fundal, dau senzație de levitație, piesa plutește la câțiva centimetri deasupra solului.

Momentul în care Deheza vorbește despre “an addiction to the slumber of disconnection” dezvăluie un adevăr amar și familiar, tentația de a te deconecta de la lume, de a trage obloanele și de a-ți spune că reprezintă doar o pauză, când de fapt constituie o formă elegantă de renunțare temporară, o nevoie pe care toți am simțit-o la un moment dat. E un dor de liniște, de tăcere, de a scăpa de obligația de a înțelege tot. Succesiunea “the slumber of disconnection” e o mantră care descrie perfect acea stare de dependență subtilă față de retragerea din lume, acea adicție lină la somnolența interioară care devine mai atractivă decât implicarea reală. Ceea ce începe ca un simplu șir de gânduri nesupravegheate se transformă într-o rutină periculoasă de anesteziere emoțională. 

În contextul mai larg al scenei dream pop și al începutului anilor 2000, “Half Asleep” apare ca o piesă de frontieră între două epoci muzicale, momentul în care indie-ul începea să se digitalizeze, în care chitările cu reverb și shoegaze-ul se amestecau cu beat-uri sintetice și o sensibilitate aproape mistică față de sunet, iar School of Seven Bells au fost ca o punte între spiritualitatea eterică a Cocteau Twins și alienarea lucidă a generației MySpace, situându-se undeva între căldură umană și răceala tehnologică.

Trupa a oferit un tip de contracultură lentă, una care cerea ascultare activă, atenție, răbdare. 

Piesa a devenit o formă de rezistență tăcută, un refuz de a te mișca în fața valului digital care tocmai începea să ne schimbe creierul, aproape o anacronie, nu, doi oameni care cântau despre stări interioare vagi în timp ce lumea descoperea scroll-ul infinit. 

Fascinant rămâne faptul că piesa evită depresia și oferă, în schimb, o melancolie transparentă, filtrată prin lumină, un gen de tristețe care te face să înțelegi mai clar ce înseamnă să fii viu, cu toată oboseala, confuzia și frumusețea care vin la pachet. Când Deheza avertizează “be aware, my darling, these things I say I mean are just traces of something I long to feel again”, ea recunoaște cu sinceritate că vorbește din amintirea unei intensități pierdute. Cuvintele ei sunt urme ale unui sentiment pe care tânjește să-l simtă din nou, mărturisește că privește cum timpul lor se extinde în aer aproape forțat. 

Când asculți “Half Asleep” acum, la aproape 20 de ani de la apariție, realizez că a îmbătrânit straniu de bine. Și de ce?  Pentru că lumea a devenit exact așa cum o descria: fragmentată, obosită, somnambulă, trăind într-o stare permanentă de “half asleep”, mereu între o notificare și un vis, între realitate și reprezentarea ei filtrată prin ecrane.

Azi, lumea pare că doarme prea puțin și visează și mai puțin și trăim în permanență într-o stare de semi-veghe colectivă, cu ochii lipiți de ecrane, cu mințile fragmentate între ferestre, tab-uri, aplicații și griji mici dar constante. “Half Asleep” a intuit exact direcția în care aveam să alunecăm.

School of Seven Bells vorbeau despre nevoia de pauză interioară, despre acel moment în care ți se pare că ai devenit prea conștient, prea “online”, prea atent la tot și începi să tânjești după un pic de neclaritate. 

“Half Asleep” sună ca o apărare tăcută a luxului de a rămâne pe jumătate lucid, a dreptului de a te retrage puțin în tine, de a încetini, de a lăsa gândurile să curgă fără ordine și sens. 

Îți dă spațiu intermediar unde respiri, asculți și accepți că uneori, între luciditate și vis, se află exact locul în care ar trebui să te afli.Dacă există o morală în tot acest vis sonor, aceasta spune că într-o lume care cere constant să fim treji, informați, productivi, conectați, “Half Asleep” îți amintește cât de vital rămâne să te afli, măcar din când în când, pe jumătate adormit, suspendat între două respirații, într-o lume care a uitat ea însăși dacă este trează sau adormită.