Holograf, Iris & Compact “Ca pe vremuri” [ce au fost și ce au ajuns]
Ca pe vremuri, iată un titlu de eveniment cu mai multe înțelesuri. Pentru că oamenii ăștia de cântă sunt atât de bătrâni, încât titlul are sens și pentru mine (care la rându-mi sunt bătrân) și pentru generația care a făcut liceul în prima jumătate a anilor 90.
Șușa era încă la modă. Ce era o șușă? O șaorma cu de toate, doar că era muzicală. Adică ascultai pe aceeași scenă și muzică populară, și ușoară, și rock. Un soi de Glastonburry cu iz local și miros de săpun Cheia. Bine, la șușele de la Polivalentă unde, după Daniel Iordăchioaie să zicem, urma Iris, ți-ai fi dorit să miroasă măcar a săpun Cheia după ce organizatorii aprindeau lumina și băgau căldură-n sală, ca să potolească rocării.
“Te trezești la 6 fără un sfert, și-ti dai seama că ai întârziat este piesa cu care am descoperit Holograf, cu vecina mea Nadina. Pentru că habar nu aveam cine sunt, și pentru că amândurora ni se cumpăraseră pick-up-uri, că deh luasem treapta, am hotărât ca ea să-și cumpere Holograf, iar eu Magneton cu Rock Express. Evident că după 2-3 ascultări făceam cu boltă pe Magneton, iar Nadina era pur și simplu încântată de Holograf. „Băi, vino să-ți pun o piesă cu Pittiș, te caci pe tine de mișto ce e”. Băi, și mi-a plăcut. Atât de tare încât m-am dus pe buclă, la librăria de la Valea Ialomiței (o căutați de pomană, e bancă de multă vreme acolo) și cu 26 de lei mi-am luat Holograf 1.
Cred că discurile astea de 26 de lei au fost cea mai bună investiție pe care părinții mei au făcut-o în mine. Nu am frați mai mari, așa că a trebuit să mă uit în stânga sau în dreapta după exemple, iar părinții mei, în special tata, m-au ghidat discret. Știți ceva? Doar tata. Un pick-up luat la timp, după ce știam ce-i cu Abba, Smokey, MJ, Queen, câțiva bănuți pentru discuri, lunar casete cu noutăți. Nu știu care-i momentul când m-am decis să devin puțin rocăr, dar știu că Holograf 1 m-a prins indecis.
Între timp, cel mai bun prieten al meu, Bogdăneață, primise nu știu prin ce mijloace, un disc cu Rod Stewart, Camouflage. Smecherie cât casa să ai un disc refegist în 1984, toamna. El nu avea pick-up, așa că venea la mine și-l asculta, dar nu mi-l lasa și mie câteva zile, că cică nu aveam pick-up cu doză electromagnetică. Și-n plus eu am avut când eram mici și un pistol de metal, cu butoiaș, cu capse, Alamo îi spunea. Cu care el n-a tras suficiente focuri de pe balcon, ca să speriem moșii și babele. Să revin la Rod. Băi, și Rod Stewart ăsta iar m-a derutat. Da, ok, știam Baby Jane, Sailing, dar ăsta era altceva. Așa că tot nu știam dacă-s rocăr sau nu.
Am aflat de Crăciun când am primit de la un prieten mai mare primul disc Iris. Aici cred că s-a rupt filmul și balanța a înclinat către rock. Sigur, ascultasem Phoenix, dar nu era același lucru. Phoenix avea piese pe care bătea apa-n piuă, o lălăia, pentru mine cel puțin, inutil. Iar golanii ăștia de la Iris m-au izbit și mi-au rupt capul în două. Iris a fost pentru mine fix ce a fost punk-ul pentru rock-ul progresiv. A îngropat pentru, din fericire, pentru o scurtă perioadă tot new wave-ul sau orice altă formulă muzicală. Sigur, dacă ascult acum Iris 1 nu știu ce să fac, să râd, să plâng, dar pentru perioada aia a fost declanșatorul. Și oricât de penibil și desuet îmi pare acum, cred că li se cuvinte respect.
Cu Compact s-a întâmplat și mai simplu. Am auzit la radio într-o dimineață, iar seara ascultam discul. După astea trei, au urmat și altele. Unele îmi plac mai mult, cum ar fi Sfinx-ul albastru, dar cred că astea trei au avut cel mai mare impact la momentul respectiv.
Te apucă, orice ai face și indiferent unde te-a dus drumul muzical, o nostalgie. Eu sunt într-un moment în care nu dau niciun ban pe ceea ce fac cele trei în clipa asta, poate pe Holograf pentru faptul că a știut să țină pasul în fm și a îmbătrânit drăguț. Iris a fost, și este, într-o pierdere de identitate după plecarea lui Minculescu, cu niște experimente sinistre la voce. Și chiar după revenirea lui Cristi lucrurile nu stau unitar. Iar Compact a reușit performanța de a reînregistra piesele vechi, iar ele să iasă prost, mult mai prost decăt originalele.
Oamenii ăștia cântă de peste 30 de ani, au fani de vârsta mea, dar și unii foarte tineri. Cristian Stan, pe care-l știu de când era în clasa a 11-a, a 12-a?, de când dădea știri sportive la Radio Delta și prentru care radioul a fost o pasiune, dar el este pasionat în tot ce face, organizează show-ul ăsta și încearcă să răspundă la câteva întrebări.
1. Concertul ăsta este de reconciliere între generații?
Nu știu cum să răspund fără să adâncesc conflictul între generații .Nu cred că muzical a existat un conflict real între generații. Probabil, un pic, în ultimii ani, influencerii din zona de “alternativ” au aruncat așa pastile, dar cred că oamenii, publicul iubitor de muzică nu s-a dezis niciodată de generația de aur. În urmă cu trei ani, în turneul Iris & Cristi MInculescu – Din nou impreuna am avut surpriza să vedem în audientă aproape jumătate din public formată din tineri de 16-20 de ani. Formațiile acestea au marcat generația părinților noștri și ne-au modelat pe noi, cei care aveam 10-12 ani la revoluție. Spectaculoasa scenă alternativă de azi există datorită acestor trupe care la vremea lor au fost alternative și rebele.
2. Care crezi că este percepția publicului mainstream față de cele trei trupe?
În primul rand, cred că există respect față de ei. Și cred că e de un bun simț elementar, indiferent că guști sau nu muzica lor, actuală sau mai veche, să respecți rolul lor în istoria muzicii românești. Altfel, e amuzant că o parte dintre colegele noastre de la birou, care au vreo 20 de ani, efectiv habar nu aveau de marile hituri ale Compactului din anii ’90, de exemplu. Muzica se consumă foarte repede în zilele noastre și este foarte greu de spus cum e percepută de categorii de public care sunt greu de definit oricum. Cu siguranta însă, aceste 3 trupe au împreună câteva zeci de evergreenuri și de aceea până la urmă când spui rock clasic românesc spui Holograf, Iris, Compact.
3. Mai pot aduce ceva nou cele trei trupe sau avem de a face numai cu nostalgie?
E foarte tricky situația asta. Pe de o parte, dacă luăm cazul Holograf, care s-a reinventat mereu, găsim o parte de public care să spună “nu mai e cum era’. Pe de altă parte, cred că ar fi ușor penibil ca aceste legende să se prezinte alternativ și modern la 50-60 de ani. Toate cele trei trupe au făcut muzică în continuu, au propus piese, idei, au cântat mereu așa cum au simțit, despre ei. E greu, foarte greu, ca aceste trupe să facă milioane de vizualizari în zilele noastre, deși Holograf a avut un loc 1 acum câțiva ani cu “Cat de departe”. Dar cred că toate cele trei trupe propun de fiecare dată și câte ceva nou. Trebuie să ținem cont de faptul că nostalgia va câștiga mereu, va acapara teren. Nu poate niciodată o piesă noua Compact, de exemplu, să concureze cu Fata din Vis, așa cum nici o iubire născută la 60 de ani nu poate fi la fel de intensă ca o noapte de sex în cămin sau la mare în timpul facultății. Prezentul poate fi mai profund, mai însemnat, mai rafinat dar niciodată la fel de spectaculos.
4. De unde a pornit proiectul?
Probabil, a pornit de la nostalgia noastră, a organizatorilor de a retrăi adolescența, numește-o criza vârstei de 40 de ani dacă vrei :)) și din dorința dar și șansa de a rescrie o pagină de istorie. Apoi, pe partea de business, numeri pe degete artiștii români cu care poți spera să vinzi 3000-5000 de bilete și de aceea noi ca organizatori de evenimente căutăm mereu soluții. Apropos și de cât de mari sunt aceste trupe, realizezi că în afară de Vama și de Vunk, practic nu a apărut după ’89 nicio trupa rock (deși putem extinde și la alte genuri muzicale și care să se apropie cât de cât de ce au însemnat trupele astea în zilele lor de glorie (care să lase în spate niște evergreenuri și care sa fie relevante pentru 10-20-30 de ani) ?!
Și cu toate astea vreau să-i văd, pentru că, buni, răi, ei sunt o parte din mine.