Interpol || El Pintor
Vocea este arma. Cea mai buna arma pe care o are Interpol, dincolo de compozitii, de rif-uri de chitara, linii de bas sau sincope de tobe. Vocea. Dincolo de cele descrise mai sus, este cea care pozitioneaza cel mai bine trupa, ii da caracterul unic. Pentru ca dupa debutul din 2002, multi au incercat sa “copieze” intr-un fel sau altul combinatia asta de post punk, impachetata intr-un Joy Division mai luminos.
El Pintor (Pictorul dar si o anagrama a propriului nume), primul disc dupa o pauza de 4 ani, este scris si inregistrat la New York, alaturi de James Brown si Alan Moulder. Si este tot primul disc fara basistul Carlos Dengler, Banks fiind cel care a preluat instrumentul.
Slalomul vocii printre jaloanele de chitara este minunat pe El Pintor. Lenea de pe Twice As Hard este pur si simplu molipsitoare. Impulsul de pe Braker 1, densitatea sonora de pe Eveything Is Wrong sau accelararile de pe Anywhere dau, pe langa celelalte piese, substanta, multa substanta acestui material.
Discul imi pare acelasi tablou cunoscut dar trecut printr-un alt efect sau pictat cu alte culori.
Familiariatea este acolo, cunosc personajele din tablou dar impresiile sunt altele. Cu aceleasi mijloace si pastrand aceeasi forma si cadru s-a construit ceva nou. Cu fiecare disc, Interpol picteaza acelasi tablou, de fiecare data altfel. Starile noastre depind de culorile folosite si mai ales de combinarea lor. De data asta, au avut o tusa foarte buna.
