Interpol la Summer Well Festival 2017 [cronică de albume]
Reascultarea unor trupe îți poate da momente de reală satisfacție. Ești oarecum detașat de emoția primei ascultări. Poți vedea mai bine ansamblul. Asta am pățit cu Interpol. Nu aveam o relație de niciun fel cu trupa, doar respect pentru primele două discuri absolut senzaționale. Săptămâna asta din urmă, am reascultat toate cele cinci albume și am redescoperit o trupă senzațională, și mi-am zis că nu-i rău ca din când în când în când să reiau, în mod constant, acest mic exercițiu.
Am reascultat Interpol cu atenție și cu pixul în mână și am făcut o ierarhie, cu care nu trebuie neapărat să fiți de acord.
Muzica unește.
Debutul Interpol este unul consistent, substanțial, solid și notabil. Se încadrează clar, pentru orice iubitor de rock, la categoria must. De la început, Interpol s-a poziționat ca o trupă mai mult englezească decât americană (dpdv al influențelor, evident), iar comparațiile duc în direcția asta, inevitabila Joy Division, poate The Smiths, poate My Bloody Valentine. Turn On The Bright Lights trece granița unui album bun și întră în cercul celor care influențează, pe care multe trupe actuale îl citează ca influență majoră: The xx, Editors și The Killers.
Tot discul are o frumusețe rece, o atmosferă solemnă, pe alocuri teatrală. Interpol trasează într-o cheie minoră, o linie imaginară între alb și negru, între pierdere și regăsire, între regret și bucurie. Toate stările astea sunt impregnate de chitare abrazive, ritmuri ciclice de bass, beat-uri infiorătoare și voci de o tulburătoare răceală.
Piese cheie: Obstacle1, NYC, The New, Say Heloo To The Angels, Leif Erikson.
Cum, necum, trupa a reușit un disc care nu repetă o formulă de succes, ci mai degrabă construiește în jurul ei. Tot colțul ăla pictat de ani 80 capătă altă culoare. Antics este mai vesel, mai proaspăt, mai morbid pe alocuri, și face, nu știu dacă-i rău sau bine, din Interpol o trupă cool. Un cuvânt, care ar trebui să reușească să cuprindă, cel mai bine, transformarea trupei.
Toate astea de mai sus sunt cel mai bine spuse de Next Exit, primul impact pe care ni-l dă Antics. Evil ridică ritmul cu linia de bass-tobă și cu chitarele sincopate care te duc într-un refren aproape de mainstream. Cele două se leagă de minune cu Narc, unde apare un refren de proporții epice. Public Pervert este teatrală, Length of Love se joacă de a disco funky iar Not Even Jail și Take You On A Cruise păstrează o puternică legătură cu primul disc.
Interpol este o trupă ce nu suferă de sindromul discului doi, iar Antics este o reușită.
Piese cheie: Next Exit, Public Pervert, Evil, Narc, C’mere.
O întoarcere la rădăcini nu-i niciodată simplă. Cere curaj, pentru că îți arată că te-ai pierdut pe drum. Și mai cere curaj și din alte motive, este primul disc fară un membru fondator, bass-istul Carlos Dengler a plecat din trupă, iar toți ceilalți membri erau băgați până-n gât în proiecte paralele, Banks și Fogarino cântau cu alți oameni, iar Kessler avea un restaurant cu fructe de mare în New York.
El Pintor se întoarce în lumea rece și aspră a primelor înregistrări. Sonoritățile încercă să fie aceleași, dar se și adaugă lucruri noi, cum ar fi în Same Town, New Story și Twice As Hard care, foate subtil, ne dezvăluie noua pasiune a lui Banks pentru hip hop. Și producția se rafinează, stările de depresie, de întuneric nu mai sunt induse prin forța chitarelor și a vocii abrazive a lui Banks, ci și prin folosirea synth-urilor, ar riff-urilor subtile și repetitive, a pianului și a viorilor. Evident, avem altă perspectivă.
“Babe, it’s time we give something new a try”, cânta Banks pe No 1 In Threesome, iar anagramatul El Pintor prinde vechiul vers și reușește să facă asta din plin.
Piese cheie: Everythig Is Wrong, My Desire, All The Rage Back Home, Twice As Hard.
Când încerci să complici lucrurile, ele nu mai ies așa cum îți dorești. Discul apare din altă lume. O copertă, foarte colorată și multe instrumente clasice adaugate producției muzicale, arată limitele.
Our Love este primul album înregistrat în New York iar trupa și-a dorit mult să poată prinde din energia acestui oraș, din amestecul nebun pe care-l găsești acolo. O ușoară undă comercială plutește peste album, dar și ea este fardată în negru. Pioneer Of The Falls deschide discul cu o demonstrație de forță a producției muzicale cu chitare, pian și coarde, un început înșelător de altfel, apoi Threesome și The Heinrich Maneuver fac legătura cu trecutul. Mammoth păstrează standardele, Rest My Chemistry și The Lighthouse au un mister aparte și curg lin precum un fluviu, ghidate de vocea lui Banks.
Drama zugrăvită cu ajutorul muzicii devine o marcă pentru Interpol, dar și așa, Our Love este un album rupt în două.
Piese cheie: No 1 In Threesome, The Heinrich Maneuver, Rest My Chemistry.
Chiar dacă una dintre piese dă numele festivalului la care vin să cânte a doua oară, discul este ultimul din scara trofică a formației.
Prima parte a discului conține piese cu o structură clară, care au la bază secția ritmică, excelentă ca de obicei, și din care răzbat destul de multe influențe shoegaze. La mijocul albumului se produce un declic inexplicabil și totul merge într-o direcție anostă și fără un orizont clar. Cu tot efortul de pe Always Malaise cu schimbările de stări și de chei sau cu tușa mai mult decât personală a lui Banks pe Try It On, unde piesa seamănă mai mult a proiect personal și a cărei temă o regăsim peste doi ani în excelenta Young Again. Și nici psihedelismul din The Undoing, ultima piesă de pe disc, nu duce în vreo direcție.
Un final neclar, obscur și nesigur al unui disc în care marile întrebări sunt despre dezamăgiri.
Piese cheie: Summer Well, Barricade, Lights, Try It On.
