Kraftwerk și Spinrad: două fețe ale aceleiași monede critice

Există cărți pe care le citești și le uiți, există cărți pe care le citești și-ți schimbă viața și există o a treia categorie, mult mai perversă: cărți pe care nu reușești să le citești din motive complet idioate, dar care-ți obsedează mintea timp de ani de zile până când descoperi că nu era vorba despre carte, era vorba despre soundtrack. Uneori cel mai important lucru pe care îl poți face pentru o carte e să-i găsești muzica potrivită.

Lupta cu tiparul

Am încercat să citesc “Mașinăria Rock and Roll” de trei ori și de fiecare dată am abandonat la aceeași pagină, 100, din același motiv prostesc, dar perfect îndreptățit, scrisul mic care-ți face ochii să plângă după nu mai mult de zece minute de citit concentrat. Mă obliga, de fiecare dată, să țin cartea la o distanță nerezonabilă, fix ca un pensionar prospectul medicamentelor pentru prostată. Bine, și eu ușor defazat, n-am încercat altă ediție, că, na, poate era textul mai mare, nu, am rămas fidel celei din ‘93. Și știu și de ce, pentru că am dat pe ea cam un sfert din cât câștigam atunci la radio, 1298 + 2 = 1300 lei. Asta e, am început-o de trei ori ceea ce înseamnă că nu e deloc că nu-mi place cartea lui Spinrad, dimpotrivă.

El rămâne unul dintre puținii scriitori care au reușit minunea să vadă cu ceva ani înainte de timpul lor cum va arăta cu adevărat viitorul industriei de divertisment și al transformării artei în marfă. Bun, dincolo de asta, e spectaculos modul în care-ți taie respirația prin acuratețea profeției, doar că tiparul din ediția ‘93 a cărții pare să fi fost conceput special pentru a descuraja orice încercare eroică de a parcurge mai mult de zece pagini într-o singură zi fără să ajungi la oftalmolog. Ochii mei și scrisul mic suntem inamici declarați încă din timpul facultății, de când încercam să descifrez manualele de mecanică sau rezistența materialelor care păreau să fie tipărite cu litere destinate unor ființe extraterestre. Pagina 100, “sărmanul Bobby” și, gata, aruncam cartea. ”Du-te dracu’, Bobby, că m-ai rupt” și aruncam, plin de nervi, cartea.

Bobby, personajul lui Spinrad, este acel specialist în computere, care, în 2012, când am încercat pentru a treia oară să citesc romanul, mi se părea o construcție science fiction destul de îndepărtată de realitate. Însă între timp, în capul meu, se conturează tot mai clar imaginea unui tip pe care îl vezi acum zilnic pe LinkedIn cu titluri de genul “AI Specialist”, “Machine Learning Engineer” sau “Digital Transformation Lead”, ceea ce înseamnă că Spinrad a ghicit mult despre viitorul nostru digital și despre modul în care tehnologia va transforma nu doar industria muzicală, ci întreaga noastră existență, doar că realitatea a mers mai departe decât imaginația lui pe câteva direcții esențiale care poate că nici lui nu i-ar fi venit să și le imagineze în anii ’80.

Am descoperit ceva absolut fascinant în timpul căutării până la obsesie pentru soundtrack-ul perfect care să mă ajute să trec peste obstacolul tipografic al cărții lui Spinrad, aveam nevoie de ceva repetitiv, mecanic, ciclic, care să meargă pe un palier constant fără să mă distragă cu schimbări bruște de ritm sau melodii care să-mi distragă atenția mai mult decât textul pe care încercam să-l descifrez cu frustrare. 

După câteva încercări nereușite cu diverse genuri muzicale care se dovediseră prea dinamice sau prea imprevizibile pentru concentrarea fragilă de care dădeam dovadă, Kraftwerk a fost alegerea absolut ideală pentru misiunea asta aproape imposibilă. “The Robots” și întregul album “The Man Machine” puse în buclă timp de ore întregi au devenit playlist-ul neoficial, dar perfect potrivit pentru tentativele mele disperate de a trece de pagina 100 din romanul lui Spinrad.

Nu mă deranja deloc pentru că ritmul ăla mecanic și implacabil și vocea robotică care repeta aceleași fraze se potriveau perfect cu atmosfera distopică din roman și cu lumea în care tehnologia înlocuiește, treptat, umanitatea în toate aspectele creativității. Și aici s-a întâmplat magia ciudată și inexplicabilă (dincolo de faptul că am terminat cartea la a patra încercare) care se petrece doar când două opere de artă din medii complet diferite se întâlnesc în capul tău prin pura întâmplare și se leagă pentru totdeauna într-un fel care schimbă felul în care le percepi pe amândouă. 

Kraftwerk vs. Muzik Inc., ironia și profeția

Cartea și piesa au devenit inseparabile în mintea mea, iar acum nu pot să citesc despre Muzik Inc. și despre acele corporații care produc “artiști” pe bandă rulantă cu eficiența unei fabrici de automobile fără să aud în fundal vocile lui Ralf Hütter, Florian Schneider și Karl Bartos. Asta mă face să-mi  dau seama că băieții ăștia erau cu mult mai deștepți și mai conștienți de ce fac decât părea la prima vedere, pentru că toată faza cu robotizarea și cu automatizarea procesului creativ era o mare bătaie de joc la adresa industriei muzicale, o ironie subtilă și atât de bine făcută.

Deși, dacă stau să mă gândesc, “Computer World” pare la fel de potrivit, poate chiar mai potrivit. Dar și aici stă frumusețea muzicii și a felului în care ea se joacă cu noi, faptul că altcineva ar putea face aceeași paralelă cu “Mașinaria Rock And Roll” fără să greșească cu nimic, ci doar să ne arate altă experiență personală ce mers în același sens și înțelegere cu a ta.

Kraftwerk apăreau pe scenă în costume identice, cu mișcări mecanice perfect sincronizate și spuneau practic prin întregul lor “performance”: “Uite, asta vreți de la artiștii voștri? Predictibilitate? Lipsa totală de personalitate? Muzicieni fără imprevizibil, care să nu vă dea bătăi de cap cu capriciile lor umane? Poftiți, vă servim exact ce ați comandat, dar să știți că ne batem joc de voi cu fiecare notă pe care o cântăm.”

În “Mașinăria Rock and Roll”, corporația Muzik Inc. vrea să elimine factorul uman din muzică pentru că omul e fundamental și ireductibil problematic din punctul de vedere al profitabilității pe termen lung și al controlului absolut asupra produsului final, bea alcool în exces în backstage unde și-o și trage, face scandaluri publice, fumează substanțe care îi alterează judecata, are opinii politice care pot zăpăcii segmente importante de consumatori, vrea să fie plătit decent și chiar pretinde drepturi de autor, se ceartă cu colegii din trupă din motive care variază de la cauze artistice la personale în cel mai nepotrivit moment posibil, pleacă în turnee cu amanta și provoacă scandaluri în presa de scandal și în general se comportă într-un mod complet imprevizibil și incontrolabil care poate afecta grav vânzările și imaginea companiei. 

Din perspectiva unei corporații care gândește strict în termeni de profit și risc, mult mai simplu și infinit mai rentabil ar fi să creezi o “personalitate artificială” care să funcționeze fără capricii umane deranjante și costisitoare și fără riscul permanent că într-o bună zi să decidă că vrea să facă muzică experimentală în loc să producă hituri comerciale care se vând ca pâinea caldă. 

Kraftwerk jucau exact același joc conceptual, dar cu o diferență fundamentală care schimbă complet sensul întregii operațiuni, făceau asta cu limba scoasă la industrie sau cu degetul mijlociu ridicat și cu o ironie atât de rafintă încât mulți nu o observau. Își puneau măști de robot cu o teatralitate asumată, vorbeau cu vocea aia monotonă și mecanică care parodia perfect discursul corporatist, se mișcau pe scenă cu rigiditatea calculată a unui android din filmele de serie B ale anilor ’50, dar în spatele fiecărui gest aparent automat, al fiecărei mișcări programate cu milimetrul, al fiecărui sunet sintetizat precis stătea o decizie artistică foarte conștientă și o critică socială chirurgicală la adresa unei industrii care într-adevăr visa la artiști complet automatizați și controlabili. Asta înseamnă că nu era deloc automatizare reală sau robotizare autentică, era, mai degrabă, teatru de cea mai bună calitate, “performance art” deghizat în muzică pop și vândut cu un succes comercial care demonstra perfect ironia întregii situații.

Sally Genaro

Sally Genaro e personajul cu adevărat tragic din cartea lui Spinrad, cea care se integrează atât de bine și ireversibil cu tehnologia încât granițele dintre ființa umană și sistemele informatice se estompează complet și definitiv. Ea ajunge să nu mai existe, să fie recognoscibilă, iar noi nu mai știm unde se termină conștiința umană originală și unde începe software-ul care îi guvernează gândurile, sentimentele și reacțiile, ceea ce reprezintă despărțirea definitivă de propria ființă în forma ei cea mai pură și mai înfricoșătoare. Devii literal produsul pe care îl vinzi, te transformi în marfa pe care corporația o pune pe piață cu strategii de marketing sofisticate, iar identitatea ta, tot ce te-a definit ca ființă umană unică, se dizolvă ireversibil în algoritmii care-ți guvernează fiecare gest, fiecare cuvânt rostit în public. Fiecare reacție emoțională e calculată să maximizeze impactul comercial și să genereze “engagement”-ul optim. 

Kraftwerk făceau în aparență exact același lucru pe scenă când își puneau costumele care-i transformau în entități interșanjabile și se mișcau cu rigiditatea perfectă a unor roboți industriali programați să execute aceleași mișcări cu precizie, dar diferența crucială era că ei păstrau în permanență distanța ironică față de propriul lor performance, aveau controlul absolut asupra spectacolului și știau exact ce mesaj transmit prin mascarada asta. Puneau costumul pentru concertul de două ore care era în esență o piesă de teatru despre dezumanizare, dar după ce se închidea cortina se duceau liniștiți acasă în Düsseldorf, beau berea aia germană excelentă și probabil râdeau copios și cu multă satisfacție de fanii care-i luau în serios ca pe niște cyborg-uri sau roboți, în timp ce Sally nu avea absolut deloc luxul acestei detașări salvatoare pentru că robotizarea ei era permanentă, o stare existențială din care nu mai exista absolut nicio cale de întoarcere spre umanitatea originală pe care o pierduse pentru totdeauna în procesul transformării în produs comercial.

Spinrad scrie cu furie punk autentică și cu o intensitate care-ți taie respirația despre transformarea creativității umane în marfă de serie și o face cu o seriozitate și o întunecime care te lovesc cu forța unui ciocan industrial, construind o distopie atât de credibilă și atât de detaliată în horror-ul ei cotidian încât te lasă cu un gust amar în gură și cu senzația fizică că viitorul descris acolo nu e deloc viitor, ci se întâmplă chiar acum, sub ochii noștri care privesc neputincioși și poate chiar complici. 

Kraftwerk iau exact aceeași temă critică, de fapt ei o fac cu mult înaintea lui Spinrad, despre înlocuirea artistului cu produsul, dar o fac dansabilă, aproape irezistibil de atractivă, o îmbracă într-un ritm care-ți rămâne în cap nu zile, ci săptămâni întregi și-ți bagă aceeași critică socială în creier prin plăcerea auditivă pură, prin beat-ul hipnotic și ironic care te face să dai din cap și să simți cum ritmul îți invadează sistemul nervos în timp ce realizezi cu o groază crescândă că mesajul e identic cu cel din romanul lui Spinrad, doar ambalat diferit și livrat prin canale complet diferite ale percepției. 

E exact diferența dintre un documentar devastator despre schimbările climatice care îți prezintă datele crude și imaginile apocaliptice și te lasă deprimat și fără nicio speranță pentru viitorul planetei și o comedie neagră despre sfârșitul lumii care te face să râzi nervos și cu amărăciune în timp ce-ți dai seama că tot ce vezi pe ecran, și pare absurd și exagerat, se întâmplă în realitate cu o viteză care depășește chiar și cele mai pesimiste predicții. Mesajul e exact același, realitatea descrisă e identică, doar că unul îți provoacă anxietate existențială pură și durere psihologică, iar celălalt te face să râzi amar și cu o ironie defensivă în drum spre apocalipsă, acceptând absurditatea situației cu resemnarea amuzată specifică unei inteligențe care și-a dat seama că nu poate schimba nimic esențial. Asta poate fi cea mai eficientă formă de critică socială din câte au fost inventate vreodată, aia care se infiltrează în capul tău prin plăcerea pură și prin satisfacția estetică și rămâne acolo să te roadă din interior cu persistența unui vierme intelectual care nu te lasă să uiți mesajul.

Profeția împlinită, de la ficțiune la realitate (2025)

Spinrad și Kraftwerk sunt două fețe ale aceleiași monede critice, două modalități radical diferite dar perfect complementare de a spune același lucru despre societatea noastră post-industrială și despre locul pe care îl ocupă arta și creativitatea în această lume dominată de logica profitului. Norman Spinrad arată iadul industriei culturale cu toate detaliile și fără să ofere prea multe motive de optimism sau căi de scăpare din această situație, în timp ce Kraftwerk ia exact aceeași realitate distopică și o face să sune nu doar bine, ci chiar irezistibil de dansabilă și de atractivă. 

Amândoi îți comunică același avertisment și mesaj de alarmă, “atenție, devii produs, ești pe cale să te transformi din creator în marfă de serie”, dar diferența crucială e că după ce citești Spinrad vrei să spargi ceva din frustrarea și furia care te cuprind, să protestezi violent împotriva sistemului care te înghite și te prelucrează cu eficiența unei fabrici de conserve, să faci ceva concret împotriva acestei masinării infernale. 

În timp ce după ce asculți Kraftwerk vrei să dansezi în drum spre apocalipsă cu zâmbetul pe buze și cu acceptarea filosofică a absurdității situației, acceptând realitatea cu acea resemnare amuzată și sofisticată specifică spiritului german care a învățat să trăiască cu contradicțiile istoriei și cu paradoxurile progresului tehnologic. 

Uite, eu chiar cred că asta e cea mai eficientă critică socială din câte există.

Kraftwerk au învățat trucul ăsta magic și diabolic încă din anii ’70, Spinrad l-a scris negru pe alb în anii ’80 cu o claritate profetică care îți taie respirația, iar în 2025 noi trăim în romanul lui Spinrad în timp ce ascultăm muzica Kraftwerk, ceea ce face din ele soundtrack-ul perfect și inevitabil pentru viitorul pe care nu-l voiam dar pe care l-am primit.

Să fim brutali și fără menajamente pentru câteva momente, să renunțăm la politețurile și la eufemismele care ne ajută să dormim noaptea liniștiți: am scris textul ăsta în 2025, iar Spinrad a publicat “Mașinăria Rock and Roll” în 1987, ceea ce înseamnă 38 de ani distanță între profeție și împlinirea ei, și el a ghicit cu o precizie chirurgicală și cu o acuratețe care-ți bagă spaima în oase cum arată exact lumea în care trăim acum, algoritmi care-ți dictează nu doar ce asculți, ci și ce simți în timp ce asculți, influenceri creați în laboratoare de marketing cu aceeași meticulozitate cu care se creează un produs chimic, personalități virtuale care vând produse reale unor oameni care nu mai fac diferența între realitate și simulacru. Arta s-a transformat în date de analiză pentru departamentele de marketing care știu mai multe despre gusturile tale decât știi tu însuți. 

Kraftwerk nu mai par deloc ironici când te uiți la ei din perspectiva anului 2025, par profetici într-un mod care îți dă fiori, pentru că versurile lor care spuneau “We are programmed just to do / Anything you want us to” sună acum ca o descriere literală, fără nicio exagerare artistică, a platformelor de streaming care îți personalizează conținutul în funcție de profilul tău psihologic pe care l-au construit cu o precizie de care nici tu nu ești pe deplin conștient, iar Spotify nu îți dă muzică în sensul tradițional al cuvântului, îți dă produsul perfect optimizat pentru tine ca individ consumator cu caracteristici specifice și predictibile. Și versurile alea-n rusă, “Ja tvoi sluga, Ja tvoi rabotnik” (Eu sunt sluga ta, eu sunt muncitorul tău), care păreau în anii ’70 o referință la Războiul Rece și la mecanizarea forței de muncă din blocul socialist, sună acum ca o descriere exactă a relației dintre utilizator și algoritm, dintre consumator și platformă, dintre om și sistemele care îi guvernează alegerile zilnice. Faptul că Kraftwerk au ales să cânte asta-n rusă, cât umor negru să ai să pui un neamț să cânte-n rusă, nu era un accident, era o predicție despre viitorul în care toți vom fi “slugi” ale unor sisteme automate, indiferent de ideologia politică a țărilor în care trăim.

Diferența dintre ironia anilor ’70 și realitatea anilor 2020 este că însăși ironia a devenit sistemul nostru operațional de bază, infrastructura pe care funcționează întreaga societate. Nu mai comentăm sarcastic asupra robotizării culturii și a artei, trăim în robotizarea pe care o comentam sarcastic acum cincizeci de ani. Am construit-o cu mâinile noastre și cu entuziasmul nostru, am plătit pentru ea și am cerut-o insistent. Sally din carte părea science fiction pur în 1987, o construcție literară cu tentă de exagerare pentru efectul artistic, acum pare documentar antropologic despre influencerii de pe TikTok care nu mai știu unde se termină personalitatea lor reală și unde începe persona construită pentru platformă, despre oamenii care trăiesc pentru like-uri și pentru algoritmi care le validează existența.

Noi am construit distopia asta cu o naivitate care ar fi comică dacă nu ar fi atât de tragică, am construit-o bucată cu bucată, am plătit pentru ea și am aplaudat în timp ce se ridicau zidurile închisorii noastre culturale.

Și cel mai înfricoșător lucru din toată această istorie nu e că am ajuns să trăim în distopia lui Spinrad, cel mai înfricoșător lucru e că îmi place muzica pe care o ascult pe Spotify, îmi plac recomandările algoritmice care par să mă înțeleagă mai bine decât mă înțeleg prietenii mei, îmi place să fiu optimizat ca experiență de consum, să primesc exact ce vreau în momentul în care vreau, să fiu Cyborg Sally și să mă bucur de fiecare moment al transformării. Sunt complice la propria mea robotizare și, cel mai rău, îmi place să fiu complice.

Asta e post-concluzia mea și-mi asum fiecare exagerare, fiecare moment de panică existențială și cu o ultimă resursă de luciditate și conștiintă instig la Reality Liberation Front (Frontul de Eliberare a Realității), mișcarea de rezistență din roman.