Lamb live @ Control Club [chimie muzicala perfecta]
Am mai vazut Lamb o data. La Bestfest, in 2011, pe izlazul mioritic din Tunari. A fost bine tin minte. Era prima ascultare, emotie mare, nerabdare, front row, toate cele. Au sunat foarte bine acolo in aer liber, sub cer de vara. Asa ca atunci cand s-a anuntat concertul din 7 martie din Club Control, m-am bucurat, dar m-am si mirat un pic, gandindu-ma: „Intr-un loc asa mic… Lamb… atatia oameni… Dumnezeu stie ce va iesi…”
Au trecut lunile, si-au anuntat multi prezenta pe Facebook, mai putini au cumparat bilete, pentru ca la noi nu prea se obisnuieste, si abia undeva cu vreo 2 saptamani inainte s-a declarat sold-out. In stilul bine-cunoscut, pe ultima suta de metri, s-au trezit o gramada ca n-au, ca vor, ca de ce e pus unde e pus si limitat numarul. Ma rog, pana la urma nu prea conteaza asta, ci faptul ca o formatie care merita a avut un show sold-out, intr-un loc plin exact cat trebuie si, mai ales, neafumat.
Concertul a inceput la 22.30. Primul a intrat pe scena Jon Thorne, cu un aer de hippiot pacifist, descult si zambitor; apoi, Andy Barlow, un soi de generator uman de energie si buna-dispozitie; si, dupa cateva clipe de suspans, Lou Rhodes. O zana, o zeita, o creatura din alta lume. Nu exagerez.
Auzisem din culise cum ca vor avea niste lumini foarte puternice. Si n-a fost gluma. Cred ca am avut parte de cel mai stralucitor concert de club la care am participat vreodata. Ma rog, cand stai in primul rand esti usor mai expus, dar nu mi s-a intamplat cred niciodata sa simt ca mi se incalzeste fata atunci cand e brazdata de razele luminilor. Pe langa reflectoarele miscatoare si incinse, au mai fost si niste stroboscoape cu flash-uri demente, asa ca probabil jumatate din concert l-am facut cu ochii inchisi. Ce nu am vazut insa cu ochii, am simtit cu mai tot corpul, pentru ca la nebunia vizuala a luminilor s-a adaugat si nebunia acustica a bassului, care s-a simtit pe majoritatea pieselor.
Despre muzica… setlistul standard al acestui turneu. Cam jumatate au fost piese de pe ultimul album. Mai electric si dansant pe In Binary si Backspace Unwind, mai linistit si visator pe We Falll in Love si As Statellites Go By. Au fost si clasicele Gabriel, B-Line si, la bis, What Sound si Gorecki. Iar la finalul finalului, o variatiune absolut perfecta, dar absolut perfecta, de TransFatty Acid.
A fost exact ceea ce trebuie. Nu-mi pot da seama daca mi-a placut mai mult concertul in cadru larg de festival, pentru ca a trecut mai mult timp, dar parca inclin totusi spre cel in cadru restrans de club, pentru ca intensitatea este cu totul alta si simti lucrurile mult mai clar.
Oricum, daca stau sa ma gandesc, este usor uimitor ca oamenii astia au aproape 20 de ani de muzica in spate si cumva reusesc sa faca in continuare lucrurile bine. Si cumva, mixul lor ciudat de personalitati, expasivo-extatica de partea lui Andy si eleganto-subtila de partea lui Lou, se transpune in ceea ce fac, combinand proportiile exact cat si cum trebuie.
