Madelene muzicale, alegeri și timpul care fuge

Am descoperit că anumite piese funcționează pentru mine exact ca madelena lui Proust, ceea ce înseamnă că prima notă îmi deschide ușa către amintiri și emoții pe care le credeam uitate sau îngropate sub căcățișiurile de zi cu zi. Colecția mea de asemenea piese s-a dezvoltat de-a lungul anilor, fără să-mi propun asta în mod conștient, și acum am o întreagă bibliotecă organizată în categorii pe care numai eu le înțeleg: dulci pentru dimineți, acre pentru după-amieze, amare pentru serile când mă gândesc la toate tâmpeniile.

Teoria mea, pe care am dezvoltat-o în ultima vreme, spune că nimeni dintre noi ar trebui să rămână prea mult timp în stări de nefericire, asta pentru că avem la îndemână instrumentul perfect de reglare emoțională care este muzica, iluzia ciudată prin care combinațiile de sunete pot transforma radical felul în care percepem realitatea, pot schimba culoarea unei zile întregi sau pot face ca problemele care înainte păreau de netrecut să devină brusc gestionabile, aproape banale.

Când știu că urmează să am o întâlnire de rahat, cu o conversație neplăcută sau cu o decizie pe care o tot amân, îmi programez playlist-ul în consecință, aleg cu atenție melodiile care să mă ducă din starea actuală în starea de care am nevoie pentru ceea ce urmează.

Realitatea însă mă bate zdravăn cu această teorie, pentru că, de fapt,  oamenii continuă să fie nefericiți în ciuda accesului nelimitat la muzică, continuă să se întoarcă la aceleași gânduri negre și la aceeași spirală de anxietate chiar și când piesa perfectă pentru situația lor sună la 2 metri distanță. Poate că e prea complicat să alegi melodia potrivită la momentul potrivit, poate că e nevoie de o anumită educație sentimentală pe care mulți dintre noi o dobândesc prea târziu sau poate că durerea uneori chiar vrea să rămână durere și respinge orice tentativă de a fi transformată în altceva mai suportabil.

Madelenele mele muzicale au însă proprietatea fascinantă că de fiecare dată când le ascult, experiența se stratifică, amintirea inițială care m-a legat de piesă se amestecă cu toate momentele în care am revenit la ea, cu înțelegerea pe care am căpătat-o despre mine prin repetarea ritualului de ascultare, cu modurile în care interpretarea mea s-a modificat odată cu vârsta, cu experiența, cu schimbările din viața mea.

O piesă care la douăzeci de ani era despre revoltă și furie devine la treizeci despre melancolie, la patruzeci despre ironie și la cincizeci despre o înțelepciune acră sau amară pe care o dobândești doar după ce ai făcut suficiente greșeli ca să înțelegi că greșelile fac parte din program, că ele sunt însuși programul.

Există însă anumite piese care par să conțină în ele înseși întreaga filozofie a procesului de maturizare emoțională, piese care îți dau din prima senzația că artistul a reușit să-mpacheteze în sunete și cuvinte exact ceea ce tu încerc să înțelegi de ani întregi despre felul în care funcționează viața, despre ritmul ei, despre contradicțiile ei. Una dintre aceste rarități absolute este “Freewheel” a lui Duke Special.

Omul scrie niște versuri care surprind perfect sentimentul de a trăi clipa la maximum, cu disperarea și dorința de a nu pierde nimic. Recunosc asta din propriile momente de panică când realizez cât de repede se scurge timpul și cât de puține lucruri importante reușesc să fac cu adevărat din tot ce mi se oferă zilnic. Textul este despre agitația din tine pe care o simți când știi că poți alege să te eliberezi de toate șnururile colorate pe care ți le-ai pus singur sau pe care societatea ți le-a impus fără să-ți ceară voie, despre senzația de euforie volatilă care precede momentele când iei decizii care-ți schimbă cursul vieții într-un mod pe care îl simți în tot trupul.

Versurile vorbesc despre contraste care reflectă exact dualitatea pe care o trăiești când te afli pe punctul de a face ceva ce știi că te va transforma și pe de o parte, este o eliberare plină de viață, cu muzică și culori care brusc par mai intense, cu lumea care pare mai mare și mai plină de posibilități, pe de altă parte, o senzație de efemeritate, de unicitate a momentului pe care îl trăiești, conștientizarea că particulara combinație de împrejurări, de stare de spirit, de oameni din jurul tău poate să se mai repete vreodată sau poate să dispară pentru totdeauna în funcție de alegerile pe care le faci în următoarele minute. E un cântec pentru cei care preferă să se arunce în valuri mai degrabă decât să stea pe mal calculând riscurile, analizând probabilitățile, așteptând momentul perfect care oricum nu va sosi vreodată.

Uite, să-ți și arăt, “save me from the movies and someone else’s dreams” e un vers care declară război vieții trăite prin intermediul ecranelor și al poveștilor altora, o revoltă împotriva consumului de realitate fabricată cu happy-end-uri previzibile și drame regizate care-ți oferă emoții sigure, dozate, controlabile. Lui Duke pare că-i place o existență reală, nefiltrată, unde el scrie scenariul și unde rezultatul poate fi dezastruos sau sublim, dar va fi mereu al lui, mereu din experiența lui directă, din contactul lui cu lumea.

Dorința de real devine apoi o filosofie de acțiune, o abordare față de modul în care alege să se deplaseze prin lume, ceea ce ne duce natural la următorul vers care descrie exact această mișcare liberă prin realitate, “i just concertina and wrap around the world”. E o metaforă superbă pentru a descrie cum un om se extinde, se contractă și absoarbe totul din jur, modul în care se pliază în jurul realității fără să rămână niciodată pasiv, fără să accepte să fie doar spectator. Omul se deplasează continuu prin existență, se adaptează și se mulează pe formele pe care le întâlnește, rămâne mereu în mișcare, mereu gata să experimenteze următorul lucru care i se oferă, următoarea oportunitate de a simți.

Mișcarea liberă și adaptabilă prin lume capătă însă o urgență particulară când realizezi că timpul pe care îl ai la dispoziție pentru a experimenta totul este limitat, că fiecare dimineață pe care o primești poate fi ultima ta șansă de a vedea cu adevărat culorile lumii, ceea ce dă greutatea existențială versului următor, “i’ve only got this morning to live / Look at all the colors at my fingertips”. Aici este esența cântecului, această dualitate a efemerității și a intensității care concentrează întreaga filozofie a piesei în câteva cuvinte care surprind modul în care omul recunoaște că momentul prezent este tot ce are la dispoziție, singurul teritoriu pe care poate exercita cu adevărat control. Alege să nu piardă timpul cu griji despre viitor sau cu regrete despre trecut, ci să observe și să se bucure de toate detaliile colorate și pline de viață care îi sunt la îndemână, toate aceste bucăți de experiență pe care le poate culege dacă este suficient de atent, de deshis. 

Totuși, această filosofie a trăirii intense a prezentului se complică atunci când în ecuație intră dorința de conectare cu alt om, când libertatea absolută de a te deplasa prin lume se lovește de nevoia profund umană de intimitate, de apropiere, de privire în ochii cuiva care să-ți întoarcă privirea, ceea ce introduce elementul de conflict interior care face din ultimul vers cel mai complex emoțional, “but it’s like running through deep water trying to look into your eyes”. Versul îmi arată greutatea de a stabili o conexiune cu cineva, efortul epuizant pe care îl presupune dorința de a ajunge la o intimitate profundă când toate împrejurările conspiră împotriva ta. Este o imagine foarte cinematică a unui efort care te epuizează fizic și emoțional, a unei dorințe de a ajunge la cineva care îți este drag dar care pare mereu la distanță. El vede o față în depărtare, dar se confruntă cu obstacole care fac imposibilă apropierea, care transformă fiecare pas într-o luptă, fiecare încercare de apropiere într-o probă de rezistență. Dorința de conexiune reprezintă o ancoră, un contrast cu dorința de a “freewheel”, de a pleca oriunde te poartă inima și circumstanțele, și tocmai această tensiune între libertate și atașament face din piesă ceva atât de adevărat din punct de vedere emoțional.

În economia piesei, aceste patru versuri funcționează ca patru declarații fundamentale despre modul în care alege să trăiască: refuză consumul pasiv de experiențe prefabricate, îmbrățișează mobilitatea și adaptabilitatea ca filozofie de viață, recunoaște limitarea temporală a fiecărui moment de intensitate și acceptă că dorința de legătură umană complică toate planurile de libertate absolută. Împreună, ele construiesc un manifest pentru o existență care să accepte toate contradicțiile inerente ale condiției umane, care să nu încerce să rezolve tensiunea dintre dorința de libertate și nevoia de apartenență, ci să trăiască conștient și intens în mijlocul acestei tensiuni permanente.

Filozofia existențială pe care o întruchipează “Freewheel” face parte dintr-o tradiție mai largă în muzică, din categoria acelor “carpe diem songs” care sunt “powerful and inspiring tunes that encourage listeners to make the most of every moment”, piese care îmbină conștientizarea mortalității cu dorința intensă de a trăi.

Găsim aceeași urgență existențială în “Optimistic” de Radiohead care vorbește despre încercarea de a rămâne pozitiv într-o lume care pare să conspire împotriva ta, în “Helplessness Blues” de Fleet Foxes care este “an introspective exploration of identity and freedom, set against lush harmonies and intricate acoustic arrangements”, în “Everything in Its Right Place” tot de Radiohead care-ți spune să accepți realitatea așa cum este, în “Ceremony” de New Order care tratează ritualurile prin care ne marcăm trecerea prin viață, în “There Is a Light That Never Goes Out” de The Smiths unde se vorbește despre dorința de a trăi intens chiar dacă asta înseamnă să riști totul sau în “Once In A Lifetime” de Talking Heads care pune întrebarea fundamentală despre cum am ajuns să trăim viața pe care o trăim.

Toate piesele astea vorbesc despre eliberarea de constrângerile sociale, despre refuzul de a mai trăi prin intermediul experiențelor altora, despre necesitatea de a avea propriul scenariu de viață chiar dacă rezultatul este incert sau chiar periculos.

Toate piesele astea care sărbătoresc libertatea au în comun această dualitate pe care o regăsesc și în “Freewheel”: pe de o parte, euforia eliberării de tot ceea ce te ține legat, senzația că poți pleca oriunde și deveni oricine, că lumea este plină de culori pe care încă le-ai descoperit, iar pe de altă parte, melancolia care vine odată cu conștientizarea că această libertate absolută înseamnă și pierderea ancorajelor, a securității, a posibilității de a te opri undeva și de a privi în ochii cuiva care să-ți întoarcă privirea cu aceeași intensitate pe care o simți tu. 

Îmi amintesc perfect momentul din 2007 când am programat “Freewheel” pentru prima dată la RFI, la vremea când eram directorul muzical al unui radio care încerca să găsească echilibrul între comercialul sigur, dar de bună calitate, și riscul de a introduce ceva nou, ceva care să-i facă pe oameni să oprească ceea ce făceau și să asculte piese pe care nu le-ar fi auzit niciodată altundeva.

RFI România avea în 2007 o poziție unică pe piața locală, o are și azi, de a putea programa muzică care era cu ani înaintea timpurilor, piese pe care radiourile comerciale le-ar fi considerat prea riscante, prea experimentale, prea departe de playlist-urile testate în focus grop-uri pentru a fi difuzate în prime time, dar care pentru noi reprezentau exact genul de lucruri care justificau existența unui post de radio care era cu adevărat alternativ.

Să fii director muzical la RFI în 2007 însemna să ai curajul să crezi că Duke Special, Fleet Foxes, Vampire Weekend sau Arctic Monkeys vor deveni peste câteva luni sau ani nume pe care lumea le va cunoaște, să programezi “Freewheel” cu convingerea că piesa care sună atât de diferit de tot ce se difuzează pe alte posturi va fi peste cinci ani considerată un clasic al anilor 2000 (ehh, cu ea m-am înșelat). 

Atunci, ascultând “Freewheel” pentru prima dată, am simțit exact ceea ce Duke Special descria în versuri: senzația că am numai acea dimineață la dispoziție pentru a lua decizia corectă, că toate culorile posibilităților îmi stau la îndemână și că fiecare piesă pe care o programez în detrimentul alteia poate schimba ziua cuiva sau poate face ca cineva să descopere un artist care îi va deveni obsesia următorilor ani.

În 2025, când revin la piesa care a devenit una dintre madelenele mele muzicale, îmi dau seama că toate dilemele de atunci erau de fapt exerciții de pregătire pentru înțelegerea pe care o am acum despre modul în care funcționează cu adevărat muzica în viața noastră, despre felul în care anumite piese devin vehicule pentru toată filozofia noastră de existență, despre modul în care un cântec de trei minute și patruzeci de secunde poate conține mai multă adevăr despre ceea ce înseamnă să fii om decât toate teoriile pe care le-am citit vreodată în cărți. 

“Freewheel” a rămas în colecția mea de piese care funcționează ca madelena lui Proust, așteaptă să fie redescoperită de fiecare dată când am nevoie să-mi amintesc că viața pe care o trăiesc este rezultatul direct al alegerilor pe care le-am făcut în momentele când am simțit că am la dispoziție toate culorile lumii și doar o dimineață pentru a decide ce să fac cu ele.