Manele Medievale

Hai să deschid cutia Pandorei. 

Ștefan Baghiu este un tânăr poet și critic literar, pasionat de muzică, pe care o și exersează. Preferințele se duc către cea electronică. Iată că la un moment dat s-a gândit să prezinte manelele într-un alt context. Și le-a dus in Evul Mediu.

Manele medievale îi transportă în trecut pe doi dintre așii așilor, boșii boșilor din branșă, Adrian Minune și Florin Salam. Vorba unui personaj contemporan de film, ce facem Bobiță cu ele?

Cum le asimilăm? Le asimilăm? Cum se integrează ele? Sunt genul dominant într-o firavă cultura pop? De ce nu-s difuzate la radio? Ce spun studiile culturale în privința lor? Exista studii culturale? De ce o parte dintre noi le rejectează atât de puternic, violent aș spune? Iată și părerea lui Ștefan:

Visul european a însemnat de cel mai multe ori în cultura română excluderea Orientului din structura sa sau antagonizarea orientalului. De la Maiorescu care a descris spațiul românesc de până la 1830 ca barbarie orientală și pană la cei care interzic manelele astăzi, exista un fir rosu în sensul asta. De altfel, întreaga proiecție din scoală a medievalitatii prezintă o luptă perpetuă împotriva orientalului prin cruciadele transformate într-o adevărată paradigma națională. Manele medievale este un proiect ce încearcă să aducă manelele ca pe un cal troian în mijlocul acestei proiecții generale. Ce ne dorim este să creștem un proiect multicultural cu artiști din diferite zone care să pună prin piese ca astea semne de întrebare în legătură cu istoria locală și care să mai taie puțin din rasismul instituțional și din proiecțiile orientaliste care stau atât de des în centrul educației și vieții artistice din România, chiar supra expunând orientalismul prin piesele astea. 

Manelele rămân în continuare de nefrecventat pentru un larg eșantion, este o zonă gri care ascultă dar nu se afișează, din rușine, din prejudecată și este alt eșantion, si mai barosan, dacă mă pot exprima așa, unde maneaua este ca peștele în apă. Una dintre primele curiozități a fost să-l întreb pe Ștefan cum au fost primite manelele medievale, de ce reacții a avut parte.

Lumea a reacționat destul de bine. Am vrea să nu rămână doar o glumă de pe internet. Am văzut cum într-un comentariu de pe Reddit, unde s-a discutat intens proiectul în diferite moduri, cineva a spart gașca și a zis: “urmează un comentariu care va inflama o parte din cititori: nu sunau rău nici inainte”.

“Nu sunau rău nici înainte” are aer de acceptare, pană la urmă a unei realități. Cu toate că noi il negam profund, orientul țipă în noi. E în gena noastră.

Mihai Tița, jurnalist pop cultural, a încercat să ne lămurească de ce maneaua este asociată cu prostul gust:

E foarte relativă faza asta cu prostul gust. De prost gust poate fi și gestul a scoate boxele pe fereastră, cu muzică clasică la volum maxim. Mă tem că nu ține nici de câte clase ai și nici de câte cărți ai citit. Dacă ne gândim la versurile manelelor, iarăși nu prea ține, pentru că versuri banale sau chiar de mahala, cum le numea George Pruteanu, găsim în orice gen muzical. Cât despre versurile vulgare este suficient să ne gândim la genul hip hop unde găsim lucruri, să le zic, mult mai problematice. De aceea mă tem că în spatele ostilității vis a vis de manea stau uneori lucruri ceva mai complicate, chiar neplăcute, clasism, elitism și mai ales rasism. Pentru că bănuiesc că suntem cu toții conștienți când vine vorba despre prejudecățile vis a vis de minoritatea etnică asociată genului. Așa că discuțiile interminabile de la începuturile anilor 2000, poate și cele de astăzi, dar nu la acelasi nivel, despre faptul că maneaua ar strica societatea sau că ar aliena adolescenții erau de fapt fie reacționare, ca și in cazul punk-ului, fie ascundeau nuanțee urâte care nu mai țineau de estetică sau de gust, chiar de contracultură pană la urma. Pentru că, spre surpriza multora, maneaua înseamnă și contracultură, cântecele despre bani și șmecherii reprezintă reacția celor marginalizati față de o clasă politică care i-a abandonat. Mai mult, e chiar oglinda acestei clase politice, pentru că de cele mai multe ori manelistul cântă despre cum să fenteze un sistem ineficient, corupt și incorect, pentru a trăi cum trăiesc împărații, președinții și așa mai departe. Gândiți-vă de fapt la orice melodie romaneasca despre inegalitate socială, s-ar putea ca prima care să vă vină în cap să fie o manea.

Pe scurt, o ciocnire de civilizații, de fiecare dată elastică și nu plastică, când e vorba de țărișoara noastră. Nu am căutat și părerea unuia ce le respinge, care spune că sunt zero barat, mi-am lăsat mie partea asta. Da nu voi vorbi despre respingere sau non valoare ci despre asociere.

În ‘88 am picat cu brio la Politehnică, așa că a trebuit să mă angajez. Mai mult forțat de tata. Mi-a găsit un loc de muncă la Uzina Semanatoarea, secția 8, Turnătorie Basarab. Un soi de batalion disciplinar al uzinei, o treime dintre angajați aveau cazier. Furt, tâlhărie, delapidare, viol, omor. Și din rest, mai mult de două treimi cochetau cu penalul. Erau oameni pentru care trenul avea mai multe clase, care abia știau să scrie și să citească.

În perioada aia cântecele de genul manelelor existau din abundență, dar normal că nu aveau expunerea pe care le-a dat-o vizionarul Adrian Sârbu la ProTV, alături de fermecătoarea Duoamna Teo. Le auzeai în piața, acolo era lumea lor.

Toate hiturile acelor vremuri îmi erau  fredonate de colegii mei care niciodată, dar niciodată nu nimereau acordul dintre subiect și predicat, dar niciodată și care mulți dintre ei le susurau printre dinți lipsă. Iar imaginea asta eu n-o pot șterge, ea este acolo și va ramane tot timpul asociată cu tipul asta de muzică. Nu este respingere, este poate un amuzament amar.

Maneaua este o muzica pe care niciodată n-o voi căuta, dar asta și pentru că vine ea tot timpul către mine.