Master Of Puppets – METALLICA

Master of Puppets a continuat magistral ceea ce începuse Ride The Lightning. Adică propulsarea thrash metalului în mainstream.

Există o simetrie între cele două albume, ambele urmează în mare parte o structură asemănătoare. Amândouă încep acustic, piesa a doua dă titlul albumului. A patra melodie este ceva mai lentă și ambele conțin o intrumentală lungă.

Piesele de pe Master Of Puppets păstrează viteza, violența, ritmul sufocant și melodicitatea din precedentul album. Elaborarea melodiilor, compoziția (mai complicată), aranjamentele muzicale au crescut în calitate. Asta a ridicat ștacheta, nu numai pentru thrash, ci pentru întreg genul metal. 

Kirk Hammett, James Hetfield, Lars Ulrich, Cliff Burton / Fin Costello

Pentru Master Of Puppets variația este numitorul comun, piesele sunt diferite, abordările sunt diferite. Ritmul mitralieră se simte pe Battery și Damage Inc..  Ritmul fracturat pe Master Of Puppets sau Sanitarium și, neobișnuit până acum, o adordare de-a dreptul cinematografică pe Orion.

DECLARAȚIE

Master Of Puppets este cea mai profundă și prețioasă declarație muzicală a cvartetului. Moartea lui Cliff Burton, petrecută în timpul turneului albumului, a încheiat o epocă pentru trupă. Nivelul creativ nu a mai fost, din păcate, niciodată atins după, Burton fiind geniul din spatele celor mai bune două albume Metallica

Cliff Burton / Fin Costello

FLEMMING

Metallica a dorit înițial ca Geddy Lee, bass-istul și vocalistul de la Rush, să se ocupe de producția albumului. Cele două părți nu și-au putut coordona programele, așa că a fost sunat Flemming Rasmussen. Cei patru mai lucraseră cu el la Ride The Lighning, deci lucrurile nu erau atât de necunoscute. 

Flemming Rasmussen

Dorința membrilor Metallica a fost ca de această dată să înregistreze într-un studio din Los Angeles. Flemming a fost de acord cu asta și a vizitat câteva, însă niciunul dintre ele nu putea oferi sunetul de tobe pe care și-l dorea Lars Ulrich. Așa că s-au îmbarcat cu direcția Copenhaga, Danemarca, pentru a înregistra în studioul lui Flemming, Sweet Silence.

Colegii lui Lars au acceptat cu destul de multă reticența. Motivul era cât se poate de simplu. Experiența trecută din Danemarca nu fusese prea veselă. Ei n-au putut uita nopțile în care s-au culcat în saci de dormit, direct pe podeaua apartamentului lui Rasmussen.

DISCUL

Discul este deschis lent, foarte lent, cu două chitare aproape acustice ce au un dialog. Însă lucrul ăsta nu trebuie să ne uimească pentru că pe Ride The Lightning lucrurile au stat la fel. Prima etapă de amplificare intră brusc după numai 40 de secunde de melancolie blegoasă. Battery începe să mitralieze puternic de la secunda 90. Suntem în fața unei sărbători a distrugerii ca forță eliberatoare. 

Piesa titlu, Master Of Puppets, tratează controlul și natura sa. Este avertismentul pe care James Hetfield și-l dă sieși. Pe un ritm nebun, dezlănțuit, James este cât se poate de convingător, însă strigătul Master! Master! este un țipăt al durerii, nu unul al avertismentului.

Master Of Puppets a fost și prima piesă pe care James Hetfield are un solo de chitară. El înterpretează solo-ul melodic ce se aude pe pasajul lent al piesei.

Cliff Burton dirijează structurile muzicale complexe și reușește să eficientizeze fiecare notă. De asta spuneam că golul creativ nu a mai fost umplut. Practic, se produce un paradox. Trupa devine din ce în ce complicată, dar în același timp mai accesibilă.

Iluzia controlului se ivește și în alte două piese, Disposable Heroes și Leper Messiah. Unghiurile sunt diferite.

Războiul și religia, două “domenii” de activitate aparent opuse, dar care de multe ori merg mână-n mână, sunt tratate critic, cinic și matur. 

James Hetfield / Fin Costello

Sanitarium tratează problema bolilor mintale. Piesa este scrisă din perspectiva unui bolnav internat intr-o clinică psihiatrică. Este vorba despre adicția pe care un astfel de loc îl dă multora dintre cei internați. Acest lucru este oarecum inspirat din filmul din 1975 One Flew Over the Cuckoo's Nest, cu Jack Nicholson în rolul pacientului.

Lars Ulrich / Fin Costello

Însă toată dantela și arhitectura sonoră complicată pălesc în fața ultimelor două piese. Ei bine, contribuția lui Cliff este cel mai bine definită în ultimele două piese de pe disc, Orion și Damage Inc.. Fiecare melodie are informații introductive, un soi de intro preparativ, apoi tranzițiile ritmurilor fac piesele și mai interesante. 

Cliff Burton, Lars Ulrich, James Hetfield, Kirk Hammett

ORION

Dacă avem o piesă care arată această abilitate nou-descoperită într-o formă pură, ar fi  Orion. Și o face cu sunetul clasic, elegant și puternic datorită lui Cliff Burton și a liniilor sale de bass, care mediază cele două chitare.

Începutul piesei îți dă fiori, sunetul crește într-un fel înfricoșător. Este un tanc pe care-l auzi din depărtare și care se apropie, se apropie. Tendința este să te faci din ce în ce mai mic, să te ascunzi. În ultimă instanță, în tine însuți. Este atât de senzitiv și vizual totul, încât îți simți inima în gât.

Orion introduce trash-ul în lumea cinematică a muzicii de film, face ca un stil atât de agresiv să devină tandru, măreț și ceresc prin semnificație, cuvintele fiind de prisos. Mai mult, Orion dă o față umană unei muzici de neînchipuit până atunci. Umanizează un stil asociat cu violența sonoră și deschide orizontul de percepție al multor oameni către un stil nișat.

Master Of Puppets este un moment de nebunie frumoasă, de explozie ritmică, de leneveală molcomă. Dacă dupa moartea lui Burton din punct de vedere creativ nu au mai reușit să recupereze, au recuperat unitatea, spre meritul lor, și în mod clar asta i-a ținut până azi.

James Hetfield este principalul motor al acestei construcții și a ținut cu dinții de trupă, pe care descris-o ca fiind familia care i-a înlocuit-o pe a lui. Mama sa a murit din cauza unui tratament al cancerului, cu post și rugăciune și leacuri empirice, iar tatăl său l-a abandonat când era tânăr.

Moartea lui Burton a redeschis acel sentiment de abandon și concentrarea pe traseul trupei, implicarea totală în absolut tot, de la cel mai neînsemnat riff, încercarea de a obține imposibilul, l-au făcut să meargă mai departe. 

ALEGERI

Master Of Puppets nu este despre bucuria vieții, este despre războaiele pe care le purtăm în noi, despre control și despre cum vom sfârși, despre micul dejun pe care-l luăm în fiecare dimineață și care ar putea semnifica rutina (nu neapărat cocaina așa cum sugerează versurile). 

Kirk Hammett / Fin Costello

Cam asta a încercat James Hetfield să ne avertizeze pe tot parcursul Master Of Puppets, strigându-ne aproape uman pe ultima piesă, Damage Inc., și lansând o nouă controversă: Living on your knees, conformity / Or dying on your feet for honesty. Este clar ce au ales ei. Tu ce ai alege?