Modern Talking, vector sentimental și banda-sonoră a prostiei mele adolescentine

O mărturisire despre cum o piesă pop de duzină poate deveni fundalul obsesiei pentru prima dragoste, indiferent cât de tare te crezi.

La 15 ani, te crezi stăpân pe gusturile tale, până când vine o fată cu ochi de blue screen și-ți rescrie playlistul. Așa am ajuns să memorez albumele Modern Talking, nu din iubire pentru muzică, ci pentru EA. Restul e o poveste despre prostia frumoasă a adolescenței, pe un fundal de sintetizatoare nemțești.

Primăvara lui ’85 a venit cu ghiocei, teze, nervi și-o bombă atomică pop care m-a luat prin surprindere: Modern f***ing Talking. Eram în clasa a IX-a la Gheorghe Lazăr, la vârsta aia când ți-e creierul îmi era tapetat cu poze cu gagici, iar în pauzele de la școală mă rugam la toți sfinții să fac rost de o casetă goală să-mi trag niște muzică. Școala? Mi se cam rupea de mecanica pe plan înclinat, tangenta, cotangenta și ce mai învățam la vremea aia.

La un moment, din senin, vine un coleg de la o clasă paralelă cu relații externe, adică rude în RFG, mare șmecherie, sau rude la Tarom, tot mare șmecherie, și scoate din ghiozdan o casetă cu ceva ce suna de parcă Bee Gees s-ar fi f**** cu un calculator. “You’re My Heart, You’re My Soul”. Prima reacție? Am râs, serios, am râs cum râzi la o glumă proastă când nu știi dacă tu ești prost sau e prost ăla care-a zis-o, dar m-am ținut tare, am zis “hai că e drăguț”, așa, cu față serioasă, să nu creadă lumea că-s țăran. După care vine prostia cea mare, am ascultat tot albumul care era fierbinte, se lansase pe 1 aprilie, ce glumă bună, nu? Curaj, tată, zău, și nu glumesc când spun că prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost, fără pic de poezie: “Doamne, ce molimă ai trimis peste noi?”, că altă explicație nu găseam. Muzica îți intra în cap ca un burghiu ruginit, se învârtea lent și când începea refrenul, pac, îți doreai să pui mâna pe un ciocan și să-ți bați singur șurubul să ți să golească naibii mintea.

Toate piesele la fel, fix la fel, erau ca un tăvălug, îți încleștau dinții și fălcile ca niște caramele de la Alimentara. Vocea aia era lipicioasă, îți venea să-ți bagi șmirghel în urechi, pe fundal bătea ritmul un sintetizator care suna ca un aparat de păcănele defect, iar versurile erau scoase la mișto de pe spatele unei cutii de bomboane, tot de la Alimentara.

Dar adevăratul dezastru a venit la final de an. Liceu, curtea interioară, serbare, și din difuzoare, fără preaviz, fără avertisment, zbang “You’re My Heart, You’re My Soul”. Bă, a fost ca o bombă sonică plină de romantism de duzină aruncată peste niște adolescenți deja instabili hormonal și ce s-a întâmplat după aia… frate, n-ai cum să uiți. Fetele au căzut ca într-o transă, pe bune, de parcă cineva le-a pus pe avarie emoțională, erau acolo, cu ochii umezi, cu mâinile la piept, de parcă le cânta însuși Lennon reîncarnat într-un neamț cu plete lăbărțate.

Eu? Destul lucid și deja cinic, eu stăteam într-un colț, cu mâinile în buzunar, uitându-mă la scena aia ca la un accident de tren și mă gândeam, serios, mă gândeam: “Ce naiba le face piesa asta? Le-a intrat în sânge? E virus? E drog? E hipnoză colectivă?” Ce naiba să zic, că n-aveam răspuns și nici nu voiam, pentru mine era o melodie tip sirop de tuse, difuzată în curtea interioară a unui liceu unde copiii erau pe cale să-și piardă mințile pe Modern F**** Talking.

Anii s-au scurs, mulți, și între timp am învățat să nu mai sar cu gura ca prostul din prima, am lăsat-o mai moale cu verdictele fulgerătoare, gen “asta-i mizerie” sau “asta e genială”, că viața mi-a dat destule șuturi în cur cât să pricep că sunetul se schimbă după cât de spart ai timpanul. M-am întors acum la “You’re My Heart, You’re My Soul” cu mintea de adult, cu toate lecturile, experiențele, eșecurile amoroase și albumele bune ascultate între timp, s-o înțeleg cu alt instrumentar. M-am întors ca un măcelar, cu satârul în mână, pregătit să fac disecție pe niște versuri care, inexplicabil, au devenit coloană sonoră pentru o epocă întreagă.

Și de ce fac asta? Simplu, ca să închid cercul, să mai pun nițică sare pe rană și apoi să-mi spun că, gata, am înțeles prostia, s-a închis povestea și merg mai departe, nu că de asta ar depinde viața mea, dar, nah, și pentru fun.

Să încep cu măreția versurilor. “Deep in my heart, there’s a fire, a burning heart.” evident că e foc, că doar n-o să zică că e o băltire emoțională sau o febră de 37 cu 2, dar în anii ’80, iubirea venea cu chibriturile de Gherla, unul din cinci. Se aprindea inima la a cincea scăpărare și ardea ca un cauciuc de Dacie. Ce ardea? Nu contează, important e să sune “deep”, că de profunzime nu mai avea nimeni chef pe atunci. La 15 ani, credeai că ai gripă sentimentală dacă auzeai prostia asta într-o zi nasoală. Da, frate, și eu simt un foc… dar habar n-am dacă e de la hormonii mei sau de la ouăle alea stricate de la Gostat.

“Deep in my heart, there’s desire for a start.” Bravo, băieții. Repetiția dă impresia că versul are profunzime. De fapt, s-au terminat metaforele înainte de refren și au zis “hai că merge și așa, rimează, e ok”. În lumea lor, dacă rimează e poezie, e grav, e capodoperă. La noi, era fix nivelul la care profesoara de română ți-ar fi zis: “Dragă, să vii după oră, că vreau să discutăm despre Bacovia. Sau despre ce-ai fumat din dulapul părinților.”

“I’m dying in emotion, it’s my world in fantasy.” Băi, aici deja avem simptom de cădere liberă în prăpastia kitsch-ului. Moare în emoție, trăiește în fantezie, e ca un titlu prost de telenovelă mexicană, vorbe mari, sens zero și dacă le pui azi pe un story o să zică lumea că ești poet urban.

“I’m living in my, living in my dreams.” Păi vezi? S-a stricat pick-up-ul, glitch pe creier, poetul e blocat într-un loop existențial, trăiește în vise ca într-o garsonieră cu chirie, cu pereți tapetați cu postere lucioase cu fete traspirate de la aerobic. Dar la 15 ani, suna tare, trăiam toți în vise, fără planuri ca-ntr-o poezie de Emil Brumaru: “trăiam în dulci latrine duceam naive lupte, iubeam paianjeni fără ca să-mi pese, pe tavi dormeam alături de mari fese.” Asta poezie, tati.

Și acum, atenșăn pliz, vine refrenul. Refrenul? Da, care e marea șmecherie: “You’re my heart, you’re my soul.” Mantra de tarabă, repeți des și devine adevăr absolut. Devii filozof de discotecă, “e al meu sufletul tău”, zici, și fata aia din a IX-a C crede că ești sensibil, că ai profunzime și cade secerată. 

“I’ll keep it shining everywhere I go.” Și aici vine partea cu beculețul. Ce păstrezi aprins? Sufletul, inima sau ești bradul de Crăciun al iubirii universale? Nu contează, important e că sclipește.

“I’ll be holding you forever, stay with you together.” Nimic nu țipă “pasiune eternă” ca o rimuță făcută la repezeală cu “forever” și “together”, e poezie fast-food, dar la 15 ani nu-ți pasă, ești convins că așa arată iubirea: o eternitate comprimată în două versuri care sună binișor, dar care, dacă le zici la o întâlnire, sună fals ca naiba.

Acum pricep, piesa asta n-a fost vreodată despre sens, n-a fost nici măcar despre muzică, frate. Mai mult virus sentimental, o gripă care ți se băga-n creier și nu mai iese nici dacă vrei s-o tragi cu seringa. Vorbesc la prezent pentru că, din păcate, la fel se întâmplă și acum. Funcționează pentru că e simplă, obsedantă și se mulează perfect pe disperarea aia adolescentină de a simți ceva tare, ceva mare, indiferent ce naiba era acel ceva.

D-aia “You’re My Heart, You’re My Soul” a rămas. Să fim serioși, nu pentru că era vreo capodoperă. A rămas pentru că a prins o generație cu apă rece la duș și mintea vraiște, a venit, a scuipat cu glitter peste tot și s-a lipit de cortex ca un abțibild lucios pe penarul de plastic. Ne-a intrat în amintiri, în rușinea aia dulce de a iubi prost, din tot sufletul, pe o piesă care, obiectiv vorbind, e un dezastru cu sintetizator.

Dar la 15 ani habar n-ai de asta, la 15 ani, ești convins că Thomas Anders a fost trimis pe pământ, cu freza aia cu volum de perucă, special ca să-ți explice ție ce simți. Și tu, cu hormonii în priză și neuronii în pauză de masă, îl crezi, îl crezi pe cuvânt, închizi ochii, strângi de mână prima fată care n-a fugit scârbită și, cu un curaj penibil, îi șoptești, ca un mic poet kitsch: “You’re my heart… you’re my soul.”

Și-apoi, dacă ești norocos, uiți. Și dacă nu ești… o vei fredona toată viața, stai liniștit va fi ca o boală care nu te omoară, dar nici nu te lasă în pace.

Dar hai, destul cu “soul”-ul și “heart”-ul. Trecem acum, de la declarații de iubire pentru uzul fetelor de clasa a IX-a la ce, teoretic, ar trebui să conteze într-o piesă muzicală: muzica în sine.

Pentru că, frate, dincolo de versurile astea care sunt ca niște bilețele roz, împăturite stângaci și băgate pe șestache în banca fetei, “Mihai, tu mi-ai pus bilete-n bancă?, piesa asta se mai laudă și cu o așa-zisă “construcție sonoră”. Asta dacă prin construcție înțelegi un tort cu trei etaje făcut doar din frișcă, fără blat, fără cremă, doar spumă albă, lipicioasă și de un dulce de dai în diabet.

Structura? E un loop de mixer de jucărie, genul care sună ca o reclamă la gumă de mestecat cu aromă de “pop sentimental european”. Se bazează pe o linie de synth care parcă a fost compusă de unu’ care a descoperit clapa DO și a decis că e tot ce are nevoie omenirea. Bătaia de tobe? Hah. E la fel de reală ca banii de Monopoly, e un clap-clap digital, scos dintr-o mașină de ritm care probabil a venit la pachet cu un ou Kinder, totul e electronic, mecanic, dar paradoxal de lipicios, e genul de melodie care ți se agață de creier exact când n-ai chef, e ca un gumă de mestecat care ți s-a lipit de talpă pe trotuar și nu te mai scapi de ea, e dacă vrei, muzica perfectă pentru a fi ascultată o singură dată și apoi pentru totdeauna, involuntar, în capul tău.

Dinamism? Evoluție armonică? Ha-ha. Băi, piesa asta nu evoluează, nu respiră, n-are climax, n-are schimbări, n-are absolut nimic, nimicuța. E o bandă de supermarket sentimental, trasă la xerox de 150 de ori, până când și imprimanta zice: “Bă, gata, că nu mai am foi.” Dar tocmai de-aia a funcționat, pentru că era simplă, repetitivă, imbecil de directă și exact ce aveam nevoie: o prostie mare, frumos ambalată, care să sune suficient de tare cât să nu ne mai auzim propriile prostii.

La 15 ani, repetiția aia avea un efect ciudat, aproape scârbos. O bucată din tine dădea din cap, timid, de parcă făcea semn ospătarului pentru nota de plată, altă parte din tine voia să se revolte, să zbiere “terminați cu căcaturile astea!”, dar nu avea niciun argument, doar niște hormoni derutați. Și partea cea mai periculoasă? Începea să creadă că poate… așa ar trebui să sune dragostea: monotonă, previzibilă, dar al naibii de catchy, ca o gumă de mestecat găsită sub bancă, pe care o iei în gură de prost ce ești, doar pentru că e acolo.

Și uite-așa, băi, Modern Talking a  inventat o stare de spirit, te ținea acolo, suspendat ca un prost, într-un limbo sonor, cu sintetizatoare ieftine și un bass care se agața disperat de același acord, ca bețivul blocului de gardul din față. Melodia era simfonia perfectă pentru o epoca aia.

Și totuși, uite-ne, patruzeci de ani mai târziu, încă povestind despre ea. Încă fredonând porcăria asta pe pilot automat, de parcă e un tic nervos. “You’re My Heart, You’re My Soul” e genul de piesă care te face să râzi acum, la bătrânețe, dar la 15 ani te prindea de beregată și-ți spunea ce simți, că tu nu știai. Și doar pentru această ticăloșie sentimentală, merită să-i dai un minut de play. Sau mai bine nu, că oricum o s-o ai în cap până la următorul Crăciun.

Dar să-ți spun drept: poate că nu mi-ar fi păsat atât de tare de Modern Talking. Poate că aș fi ridicat din umeri și aș fi mers mai departe prin adolescență ca orice băiat decent, preocupat de probleme reale, gen “de unde fac rost de un 8 la fizică” sau “ce înseamnă, frate, U.T.L.M.”. Dar nu. A fost EA.

Da, EA, fata aia cu părul negru și ochii care-ți dădeau blue screen când te priveau, fata aia care te făcea să uiți conjugările, tabla înmulțirii și până și poziția continentelor. Eram îndrăgostit, nah, până-n măduva oaselor, cu disperarea aia mută și jalnic de frumoasă, pe care doar la 15 ani o poți trăi cu adevărat. Nu era iubita mea, evident. Ar fi fost prea simplu. Era doar acolo, într-un cerc strâmt între “știe că exist” și “îmi știe numele și atât”. Și, cel mai grav: îi plăcea Modern Talking. Mult, enorm, infinit.

Și fix când începuse “You’re My Heart, You’re My Soul” în difuzoarele din curtea liceului, EA s-a uitat în gol, așa, visătoare, și a făcut gestul care mi-a rupt orice iluzie: a zâmbit. A zâmbit în timp ce fredona, cu un zâmbet blând, devastator, cu molarii la vedere și atunci mi-a picat fisa că n-am nicio șansă, pentru că eram a treia necunoscută din ecuația aia sentimentală, genul de figurant care nici măcar nu primește replici.

Mi-ar fi plăcut, jur, să o văd tresărind la altceva. La un Queen, un Dire Straits, orice cu chitară și coloană vertebrală. Mi-ar fi plăcut să aud de la ea un “Modern Talking? Bleah, comercial.” Dar nu, ea era acolo, cu ochii mari și cu sufletul lipit de sunetele alea de clape plasticoase și versuri din cinci cuvinte rotite pe verticală.

Mi-ar fi plăcut să fiu imun, da, frate, să mă țin tare, să spun: “asta e, fata asta are gusturi muzicale îndoielnice, mergem mai departe.” Dar n-a fost să fie, m-am infectat ușor, dar sigur. La început am memorat versurile, apoi ordinea pieselor de pe album. Într-a zecea știam deja două albume, într-a unsprezecea, când, printr-un miracol sau o eroare de sistem, EA chiar a devenit iubita mea, știam patru albume pe de rost. Cu tot cu pauzele dintre piese. Eram ca un călugăr budist recitând scripturi, doar că scripturile mele erau Dieter Bohlen la sintetizator.

Când ne certam, îi dădeam telefon și nu scoteam niciun cuvânt. Puneam Modern Talking pe difuzor, la maxim, ca un fel de exorcism emoțional. Era metoda mea de a-i spune “îmi pasă”, doar că o spuneam în limba lor: clapă-do, clapă-la, vers de bomboană.

N-aveam habar atunci cum funcționează exact manipularea emoțională, frate, dar o simțeam pe pielea mea, direct, cu tot cu arsură. Modern Talking devenise valuta noastră sentimentală. Schimbam casete ca pe pachete de țigări, discutam despre “Cheri Cheri Lady” de parcă descoperiserăm Evanghelia pop-ului. Și eu, vai de capul meu, stăteam nopți întregi cu căștile pe urechi, ascultând toate piesele de trei ori, cu pixul în mână, ca un student prost pregătit înainte de oral, doar ca să fiu gata când apărea EA și zicea, senin, “Ai ascultat noul album?” Sigur că da, domniță, de trei ori, cu pauze de analiză. Dacă în loc de Modern Talking i-ar fi plăcut Bach, mă apucam de baroc și-mi luam clavecin. Adolescența nu are limite, poate doar prostie nelimitată.

Dacă Modern Talking era virusul, EA era vectorul. Elegantă, carismatică, letală. După ani, nu-mi amintesc exact cu ce începea fața B, discul IV, dar țin minte perfect cum arăta ea când dansa cu ochii închiși, în curtea liceului și murmura “you’re my heart… you’re my soul”, iar eu stăteam în spate, mimând o detașare pe care n-o simțeam nici măcar în degetul mic.

Adevărul? Nu m-am făcut fan Modern Talking pentru că îmi plăceau. Nu, frate. M-am infectat pentru că îmi plăcea EA și când inima o ia razna, mănânci și rahat cu lingura de lemn, dacă asta înseamnă că poate-poate te vede. Eu am mâncat cu găleata, cu zâmbet tâmp, îndopându-mă cu sintetizatoare și versuri de carton, doar-doar o să-mi arunce și mie o privire în plus.

Dar dacă e să trag linie, să spun adevărul gol-goluț, cel care doare mai tare decât orice clapa de cacao, e că eu n-am reușit s-o fac niciodată să asculte ce-mi plăcea mie. Am încercat, am strecurat câte un The Cure pe casetă, un Queen mai întunecat, un Pink Floyd ascuns după “Brother Louie”, ca un mesaj criptat, nimic, băi, nimic, fața ei rămânea blocată, ca a unui manechin de vitrină în fața unui solo de chitară care pentru mine însemna lume, viață, sens. Îmi zâmbea frumos, politicos și schimba vorba, așa, un fel de mergi tu la plimbare.

Ea voia clape, ea voia refren, ea voia soul și heart și toate porcăriile pop de la nemții ăia cu freza plouată. Eu voiam chitară, vibrație, solo de Gilmour șii atunci am înțeles, ca un fraier prins de ploaie fără umbrelă, că dragostea are limite, iar uneori, limita aia e genul muzical.

Asta a fost prăpastia noastră: ea visa să danseze pe “Geronimo’s Cadillac”, eu voiam s-o fac să închidă ochii pe “Comfortably Numb”. Și am dansat, jur că am dansat, uneori chiar am zâmbit, dar știam, undeva, adânc, că nu era piesa mea și nici eu n-am fost vreodată pe piesa ei.

Și poate asta e marea golăneală a adolescenței: că-ți vinzi playlistul pe câteva priviri și un sărut furat la final de oră. Te transformi într-un mic profet al pop-ului nemțesc doar pentru că fata visurilor tale crede că Dieter Bohlen a inventat poezia și e mai profund decât Dylan și tu accepți, taci și bagi capu-ntre urechi.

Când îmi pică piesa pe Europa FM, râd, frate, dar undeva acolo, oftează ceva în mine, dar nu de nervi și nici de supărare, ci de amintirea aia. De cât de imposibil e să schimbi pe cineva care merge pe altă muzică. Poți să ții de mână pe cineva o viață întreagă, dar dacă în căști vă rulează soundtrack-uri diferite, o să rămâneți mereu pe frecvențe paralele. Și aia doare mai tare decât orice despărțire.

Eu n-am reușit s-o conving să asculte ce-mi plăcea mie și ea n-a reușit să mă facă să iubesc Modern Talking, dar ne-am ținut de mână, târâș, printr-un playlist comun, cu clape care azi mi se par false, dar atunci îmi făceau inima să bubuie și chiar dacă n-a fost piesa mea, a fost momentul meu și asta, frate, e tot ce contează.

Modern Talking n-a fost niciodată muzica mea, dar a fost fundalul prostiei mele și de-aia o să fredonez porcăria asta până crap.