The Mono Jacks… adio tristete, salut melancolie
The Mono Jacks a lasat in urma disperarea, tristetea si depresia. Noul sunet pune accent pe melancolie si face trupa mult mai accesibila, fara sa diminueze nici macar o picatura din toata incarcatura emotionala pe care o poarta fiecare piesa.
Noile cantece sunt construite tot pe un schelet progresist, dar maniera de abordare este mult mai prietenoasa. Imi place foarte mult sunetul chitarei, habar nu am daca Dragos este fan The Edge, dar sunt momente in care te transporta la U2-ul din anii ’80. Cel mai la indemana exemplu este Come Back Girl, pentru mine cea mai buna varinta ascultata pana acum, unde pe o mica portiune putem face o paralela intre ea si Bad-ul de pe The Unforgetable Fire.
Foarte placuta constatarea ca noua piesa, Tablou, a prins foarte bine, dovada ca plublicul o stia si a reactionat de la primele acorduri de chitara. Este un rif recognoscibil si va face din piesa o clasica.
Piesele par cantate o idee mai repede, ceea ce ar putea fi o explicatie pentru iesirea din zona de tristete si aterizarea intr-una de melancolie. O melancolie pe care o primesti cu un zambet in coltul gurii.
Pentru The Mono Jacks, ceea este mai bun, este de acum inainte.
P.S. concertul a fost sold out.
