Ocean Of Night – Editors

​​Ce urmează e o poveste despre descoperiri, despre cum muzica îți poate deschide o lume întreagă atunci când o asculți cu mintea liberă. E despre sinceritate, despre ritmul lent al schimbării și despre felul în care unele piese știu să-ți dea timp, exact cât îți trebuie, ca să respiri.

Descoperitul de muzică n-a mai fost un accident cam de pe la finalul anilor 2000. Până atunci, muzica ți se vâra-n urechi fără să întrebi: un televizor care huruia pe MTV, un radio care scuipa aceleași zece piese sau un link shady pe Yahoo Messenger, trimis de vreun prieten care avea prea mult timp liber. Era un proces pasiv, dar plăcut și te nimereai întâmplător cu o piesă cool.

Oamenii nu sunt foarte buni la a căuta lucruri, dacă nu sunt forțați de împrejurări. La mine e puțin diferit, mă știu de mic curios și pasionat de muzică, aș zice puțin obsedat, iar ce s-a întâmplat în 2013 a fost punctul maxim al acestei curiozități. Am fost forțat de o combinație de plictiseală, obsesie și ușoară aroganță de a crede că pot face un radio online mai bun decât ce era la momentul respectiv în F.M.. Nu am avut vreo revelație cosmică, a fost, mai degrabă, un “fuck it, hai s-o facem”. Așa că i-am tras de mânecă pe Adela și Vlad, doi prieteni care lucrau într-o agenție de publicitate și le-am spus: “hai să facem un radio pentru ăștia care s-au săturat să le spună alții ce să asculte și hai să le spunem noi”. Ironie, da? Cum vă spuneam, era vara lui 2013. Ședințele de redacție le făceam în curtea mea, cu niște beri reci, idei crețe și dezbatere multă. Vlad a venit cu sloganul “don’t get bored”. 

Nu știu cum să explic asta, dar dacă aș face un Top 5 al sloganurilor pe care le-aș purta pe un tricou, “don’t get bored” ar fi în top.

Aveam doar o “linie” de seară, fără emisiuni propriu zise, dar era bine, pentru că era vorba de muzici care te umpleau unde erai gol, muzici de însoțire.

Întegistram vocile pe telefon, neavând niciun fel de echipament profi și totuși, radioul, eclecticfm, suna, în mod bizar, foarte bine. Nu știu să-l descriu acum, am uitat, sau am vrut să uit, nu era neapărat vorba de un sunet “curat”, era vorba despre a suna ca noi. Era un radio construit pentru cei care încă mai voiau să descopere muzică, nu s-o consume pe fast-forward.

Și acum vine partea cu “Ocean of Night” de la Editors. Aici trebuie să mă opresc un pic, pentru că merită un mic ocol. 

Dacă aș face un Top 10 al pieselor care ar fi trebuit să fie hituri și n-au fost, “Ocean of Night” ar fi aproape de “Pink Moon” de la Nick Drake, piesă fără refren și nici versuri explicite de ciulit urechea sau “Jesus, etc.” de la Wilco. Track-ul arde lent și absolut superb, are orchestrație caldă și versuri care se joacă între grav și duios. Piesa Editors n-avea nicio șansă să fie într-un top mainstream, e prea lentă, prea atmosferică, prea lipsită de “hook”-ul de 15 secunde pe care îl cer radiourile. Și exact asta o face genială.

La eclecticfm, făceam o rotație mare de noutăți, aveam un sistem inspirat de BBC Radio, cu liste “A”, “B” și “C”, în funcție de cât de des rulau piesele. “Ocean of Night” era genul de piesă care urca încet, din “C” spre “B” și ajungea, fără forțare, în “A”. Era piesa pe care o puteai asculta fix într-o noapte de marți, pe la 11:47, când știai că nu mai e nimeni treaz în afară de tine și vreo alți trei oameni care o ascultau, undeva, la fel de pierduți. Se lipea de cei care ascultau singuri, în bucătărie, noaptea, cu o bere la jumate și o fereastră deschisă. Duală, aș zice, depinde de cum te prindea, putea fi o mână pe umăr, care putea să te mângâie sau să te îmbrâncească.

Acum, dă-i play. Serios, dă-i play. Cum sunt primele acorduri? Simți că vei fi dezamăgit? Nici vorbă. E un pian cu ritm lent, hipnotic, e ritualic chiar și dacă ești genul de om care preferă piesele care “își iau timp”, e imposibil să n-o simți. Vocea lui Tom Smith îți atrage atenția, e un preot beat care ți-ar mărturisi ție păcatele lui. Cu o voce gravă, ușor spartă, vulnerabilă, dar niciodată slabă. Melancolia îți dă una peste ceafă și-ți zice “gata, e rândul tău să simți asta”.

Eclecticfm, în serile alea, era mai degrabă un loc unde oamenii veneau să fie lăsați în pace, dar împreună. Nu ne interesa să “spargem piața”, voiam doar să nu ne plictisim și să fim unul din radiourile care nu-ți bagă pe gât piese de care n-ai cerut vreodată.

“Ocean of Night” a fost un moment în care am știut că facem ceva corect, cei care ne-ați auzit, și poate că sunteți printre cei care citiți acum, ați înțeles că acolo, pe “frecvența” noastră invizibilă, era un loc unde nu trebuia să-ți justifici gusturile. Și dacă asta nu merită un loc în Top 5 cele mai importante momente de radio pe care le-am trăit, atunci nu știu ce altceva ar merita.

2015 a fost genul ăla de an în care muzica alternativă încearca să-și dea seama ce naiba vrea să fie când o să crească mare. Și e ușor să râdem de asta acum, dar adevărul e că și atunci trăiam într-un peisaj ciuruit. Granițele dintre genuri nu erau deloc solide, adică, da, tehnic vorbind, existau, dar în practică erau doar niște idei vagi pe care nimeni nu le mai respecta. Era mai degrabă un soi de croșetat sonor, fiecare cântărea, trăgea, torcea texturi organice peste beat-uri reci, electronice și invers.

Și în tot haosul ăsta de influențe, a apărut un lucru interesant, un soi de intimitate nouă. Muzica lăsa la o parte riff-urile memorabile sau refrenele care să umple stadioane, era mai mult despre cum te simțeai tu, cu căștile pe urechi, la ora 11 seara, în timp ce scrollezi compulsiv printr-un feed care nu-ți mai dă nimic. The National, Radiohead, plus noua generație de alternative-rockeri, toți păreau că s-au hotărât să cânte direct în capul tău și să-ți spună că e ok să fii pierdut.

Editors, cu “Ocean of Night”, n-au făcut excepție. Piesa nu e grăbită, se instalează lent. Îți dă senzația aia că ești într-un spațiu în care timpul nu mai are relevanță. Chitarele sunt înecate în reverb, sintetizatoarele plutesc deasupra ta, iar bass-ul, huh, bass-ul se simte adânc, apropape fizic, în piept. 

Și da, temele sunt acolo și sunt clasice: transformare, haos, regăsire, speranță. Sunt insinuate, îți sugerează că poate ar fi cazul să te mai gândești o dată la cum te simți, de fapt.

Dacă te uiți în jur, tot ce făcea “Ocean of Night” pe partea muzicală avea un corespondent cultural. În filme, de exemplu, ‘’Nightcrawler’’ (2014) e fix aceeași senzație de tensiune liniștită, cu Jake Gyllenhaal făcând chestii dubioase în Los Angeles, într-un ocean întunecat de opțiuni morale, gri ca un perete de beton. Sau “Arrival” (2016), unde Denis Villeneuve și Amy Adams transformă ideea de comunicare și acceptare a incertitudinii într-o experiență care nu mai are nicio legătură cu blockbuster-ele tipice.

Și dacă tot vorbim de stări care nu știi exact dacă sunt triste sau liniștitoare, nu putem să nu-l pomenim pe Haruki Murakami. Dacă ai citit vreodată Murakami atunci știi exact ce face și “Ocean of Night”. E aceeași realitate distorsionată, la limită între melancolie profundă și o liniște care te sperie puțin.

Chiar și în zona electronică, lucrurile se mișcau în direcția asta. James Blake, băi, ce voce tremurată are, sau Bon Iver, care începuse să transforme glitch-urile digitale în poezie, făceau muzică în care fragilitatea, șovăiala deveneau superputeri. Și asta era ideea cu “Ocean of Night” care e o piesă ce-ți spune că e ok să nu știi ce simți.

Dacă ar fi să definesc perioada aia, aș zice că era un moment ciclic când arta, fie că vorbim de muzică, filme sau cărți, devenise, mai mult ca oricând, un spațiu de refugiu interior. Melancolia și speranța dansau împreună lent.

Și dacă piesa asta nu-ți dă senzația că plutești într-un ocean de noapte, atunci ori ai volumul dat prea încet ori ai uitat să-ți lași garda jos.

De cele mai multe ori, piesele bune nu se aruncă direct pe tine, nu te trag de mână, nu-ți fac semn cu neonul, nu-ți zbiară în urechi “ia-mă acasă”. Piesele bune, cu adevărat bune, ți se insinuează în viață, se așază în mintea ta. “Ocean of Night” face asta.

La început nici nu știi exact ce ți se întâmplă. E lentă, prea lentă. Dacă ai ascultat vreodată Radiohead în perioada “A Moon Shaped Pool” sau The National când decid ei să-și încheie concertele cu piese care nu plac nimănui, știi genul de senzație. E o piesă care te înmoaie.

Versurile lui Tom Smith vin, așa, casual, ca o conversație cu un prieten care a băut puțin prea mult și începe să-ți spună adevăruri pe care tu le-ai ascuns sub preș. “This is a slow dance, this is the chance to transform.” într-o altă piesă, altă trupă, fraza asta ar fi fost livrată cu un crescendo dramatic. La Editors, e o constatare contabilă, care-ți spune “știi, n-o să te schimbi peste noapte, dar hai să încercăm mai multă cinste cu noi înșine.”

Ce frumusețe de situație. Pentru că dansul ăsta lent nu se întâmplă într-un ballroom frumos luminat, tu ești în mijlocul fucking furtunii, ești în haos și, totuși, găsești o formă de liniște acolo, nu-i chiar zen, nici vreo revelație spirituală care te face să-ți bagi picioarele și să-ți dai demisia și să-ți iei un an sabatic în Bali. E o liniște ciudată și pentru câteva minute, haosul tău interior își găsește un ritm. Fix acel “calm of the storm” care nu există în realitate, dar pe care-l simți.

Și, desigur, fiind o piesă Editors, e mai mult decât melancolie și suferință stilată, e și iubirea aia îngropată sub toate straturile de cinism și oboseală, iubirea care stă acolo, ca o lanternă ascunsă în întuneric, care nu mai luminează la fel de puternic. 

Pe măsură ce asculți, realizezi că toată construcția piesei, de la chitarele în reverb, bass-ul care îți bate-n piept, sintetizatoarele care plutesc ca un abur, e acolo să creeze un spațiu în care poți să te simți pierdut fără să te simți un idiot pentru asta.

Și când ajungi la versul “so you can hold back the fire”, știi despre ce e vorba, despre a învăța să-l ții în frâu. E o sugerare, subtiă, că e ok să nu ai control complet, mesaj pe care nu-l vei primi niciodată de la radio-ul mainstream, care te vrea mereu vesel, mereu up-beat.

“Ocean of Night” e, în esență, o busolă pentru emoții pentru toți cei care nu se simt confortabil cu ideea de a fi conduși. 

Și, sincer, dacă piesa asta nu-ți spune ceva, atunci probabil că nu ai ajuns încă în punctul ăla din viață. Dar când o vei face, crede-mă, “Ocean of Night” va fi acolo, problema este ca tu să o cauți. Sunt piese care îți spun direct ce să simți și, apoi, sunt cele ca “Ocean of Night”, care te lasă să te descurci singur, ca și cum ți-ar arunca o busolă defectă și ți-ar spune: “băi, vezi și tu pe unde o iei”.

Versurile lui Tom Smith sunt genul de cuvinte care par simple, până când te prind într-o seară târzie, când ești deja prea obosit ca să te aperi de ele. “Inhabit the calm of the storm.” e o propoziție care cred că ar trebui tipărită pe tricourile tuturor celor care își dau seama, la 35 – 40 de ani, că viața nu devine mai liniștită, ci doar că înveți să dansezi în mijlocul haosului, lent, cu un pahar de vin în mână.

E un paradox, te invită să stai acolo, în mijlocul furtunii, nu să fugi, să găsești, cumva, o formă de liniște în haos, nu liniștea aia zen de la retreat-urile de mindfulness, e o liniște specială, care vine doar când nu mai ai energie să te lupți cu tine însuți. Doar zici: “ok, s-a dus tot de râpă, hai să vedem ce căcat mai putem salva aici.”

Fix acolo, când crezi că ai înțeles piesa, vine lovitura: “Love is a feeling, buried with me in the yard.” Bang. Niciun avertisment. Ce explicație să-i mai dai? Pentru că fiecare dintre noi are o “iubire îngropată” undeva, fie că e vorba de cineva, de o parte din noi sau, pur și simplu, de o stare de spirit pe care am ascuns-o de frică, de rușine sau de prea multă realitate. Dar dezvolt asta ceva mai încolo, întâi vreau să te încurc tare.

Te poți gândi că e doar o plimbare prin cimitirul emoțiilor. Neeeaahh, ea îți dă de doi lei spreranță “I am your hope down the wire / So you can hold back the fire.” Vocea nu are explozie, e fără predică motivațională, e calmă, încărcătura pe care o simți vine din repetiția de enșpe ori. Deci îți spune că, indiferent cât de slab pare semnalul, încă există conexiune, că speranța nu e mereu grandioasă, flamboiantă, uneori e doar un firicel de sunet care se încăpățânează să nu dispară.

Buuun, totul se termină, cum era de așteptat, cu imaginea asta fantastică a oceanului noaptea, “This is your ocean, an ocean of night.” Dacă aș primi un leu de fiecare dată când o piesă indie folosește o metaforă acvatică pentru emoții, probabil că acum aș sta pe o plajă din Grecia, chiar stau când scriu asta. Să lăsăm clișeul, oceanul e locul unde fricile tale, speranțele tale, iubirile îngropate și liniștea aia ciudată co-există. Și cel mai important, ești lăsat să plutești, să te scufunzi puțin, dacă e cazul, să simți greutatea apei fără să te panichezi.

“Ocean of Night” nu-ți rezolvă viața. Ea face spațiu pentru toate lucrurile care te sperie, te învață că nu trebuie să oprești furtuna, te învață, în schimb, să găsești un colț de liniște în mijlocul ei.

Într-un top personal, pe care, evident, nu l-a cerut nimeni, dar îl fac oricum, “Ocean of Night” ar intra la categoria “piese care te țin pe linia de plutire când ai renunțat să mai dai din mâini”, pentru că e sinceră și, în muzică, sinceritatea e o monedă rară.

Am o teorie. Și, ca orice teorie pe care o dezvoltă cineva care a ascultat toate albumele Editors pe repeat, probabil că nu o cere nimeni. Dar asta nu ne-a oprit niciodată, nu? Teoria e simplă: “Ocean of Night” e un ghid de supraviețuire, doar că e dat cât mai simplu posibil. Varianta pentru social media. Nu solo-uri de chitară care te ridică în picioare, nu refrene pe care să le strigi în mașină pe autostradă. Mai curând îți pune aceeași mână pe umăr și zice: “știu prin ce treci, hai să stăm puțin aici, nu trebuie să facem nimic spectaculos.”

Asta e prima lecție de la Editors: schimbarea e un dans lent, “this is a slow dance, this is the chance to transform.” Și aici Diavolul din mine jubilează, pentru că știu prea bine câte albume mi-am cumpărat doar pentru că am crezut că acel cântec o să-mi schimbe viața și n-a făcut-o. Sau, poate, a făcut-o, dar nu cum mă așteptam eu. Poate m-a făcut doar să stau pe canapea, să ascult în liniște, și să mă gândesc: “ce căcat, că nu-i chiar sfârșitul lumii”. Ceva ce face și “Ocean of Night”.

Simbolistica oceanului și a nopții? Da, știu, sună a teză de masterat la Litere. Dar crede-mă, când stai singur, într-o noapte târzie, după o zi care te-a tocat mărunt, fraza aia “this is your ocean, an ocean of night” e terapie. Cum era când, copil fiind, credeai că ai pierdut mingea sub canapea pentru că, de fapt, acolo era tot universul la care nu aveai acces. 

Apoi vine dansul lent. Știți ce nu mai face lumea azi? Nu mai dansează lent, nici măcar metaforic. Toată lumea vrea schimbare, dar nimeni nu are chef de proces, de pașii ăia mici, stângaci, în care te împiedici de gândurile tale. Aici intră Editors, cu slow dance-ul lor, cu invitația să nu grăbești lucrurile. Și acum, spune-mi, cât de des primești azi o piesă care îți spune să încetinești, fără să te simți vinovat?

Paradoxul calmului în mijlocul furtunii? Bun, recunosc, sună ca un citat de pe un perete de yoga studio. Băi, dar cât de real pare, genul de calm pe care-l simți când, după o ceartă lungă, nu mai ai argumente și doar stai acolo, respirând, pentru că ai obosit să te lupți. Și, în mod bizar, exact acolo găsești liniștea.

Și acum ajungem la imaginea aia care m-a terminat: “Love is a feeling, buried with me in the yard”. Auzi versul și zici “pfff, poetic”, dar apoi îți amintești de toate momentele când ai ascuns emoții ca pe jucăriile vechi sub pat. Nu știai ce să faci cu ele și le-ai pus într-un coș emoțional. 

Și dacă asta nu era de ajuns, vine fraza care leagă totul, “i am your hope down the wire”, telefonul fără fir, la care cineva, de partea cealaltă, încă așteaptă cu o liniște molipsitoare, cu speranța firavă, dar reală.

La final, piesa rămâne suspendată, ca un gând pe care nu l-ai terminat, dar care te face să te simți mai puțin singur. Asta o pot numi magie, că nu-ți dă un răspuns, dar îți dă un spațiu, iar spațiile astea tăcute sunt mai prețioase decât orice hit de top 40 care vrea să te salveze în 2 minute și 30 de secunde.

După destule ascultări și autoanaliză mai mult sau mai puțin utilă, mi-am dat seama că am ajuns inevitabil la liste. Pentru că muzica bună, mereu te forțează să-ți pui ordine în gânduri și ce formă mai bună de terapie există decât o listă scurtă, autoironică, care să-ți amintească ce-ai învățat din obsesia asta?

Așa că, fie că te afli în mijlocul propriei furtuni sau doar vrei să vezi cât de adânc merge metafora cu oceanul, iată ce am învățat eu din “Ocean of Night”. Simplu, 5 puncte.

1. Schimbarea NU vine cu artificii. Vine cu pași mici și foarte stângaci, toată lumea vrea momente “cinematice” de transformare, să ieși de la un concert sau de la o despărțire și zbang, ești un om nou. “Ocean of Night” îți spune că e un dans lent, foarte lent, atât de lent că uneori nu-ți dai seama că te-ai schimbat decât după luni întregi, într-o banală zi de luni.

2. Calmul nu e o stare zen, e ce-ți rămâne când ai obosit să te mai agiți. “Inhabit the calm of the storm.” Asta e, de fapt, o metaforă pentru acel moment când te oprești din panică și e un calm care vine din epuizare, dar care, culmea, te face să respiri mai bine.

3. Iubirile îngropate nu dispar, ele doar așteaptă să te prinzi tu că sunt acolo. Versul cu “buried with me in the yard” e genul de chestie pe care o înțelegi abia când te trezești la 3 dimineața și îți amintești de o conversație cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de 10 ani. Emoțiile nu mor, ele stau cuminți, la umbră, până când te decizi să le bagi iar în seamă.

4. Speranța nu e un foc de tabără, e o linie slabă la telefon. “Down the wire” e imaginea perfectă că speranța nu e dramatică, e o voce firavă din tine care zice “hai, mai încearcă o dată”, chiar și când restul creierului tău face binge la anxietate. Și ghici ce? Vocea aia, deși slabă, e foarte tare.

5. Nu toate piesele trebuie să te salveze, unele doar îți arată că nu ești singur pe ocean. “Ocean of Night” îți arată că oceanul ăsta întunecat prin care navighezi nu e doar al tău, că e ok să plutești, că nu trebuie să găsești malul azi. Și asta e mai valoros decât orice happy-ending.

Nu toate piesele sunt făcute să-ți schimbe viața, unele sunt acolo doar ca să-ți amintească că o ai.