High Hopes – Pink Floyd
High Hopes este ultimul mare cântec Pink Floyd și a încercat să suprapună cele două lumi, cea a copilăriei și cea a maturității. A lăsat porțile deschise către The Endless River
și a făcut o punte peste așteptarea de 20 de ani.
Cum te raportezi la propria copilărie? La miracole ei? Și, totodată, la traumele ei.
Piesa este un soi de then and now și chiar faptul că a fost compusă prima pentru materialul de pe The Division Bell,
dar a închis discul mă face să cred că totul a fost premeditat de Gilmour.

Muzical este o compoziție splendidă, cu un refren minunat și accesibil, de o fluență și cursivitate greu de imaginat. Începe rece cu bătaie de clopot, care parcă anunță o trecere către alt tărâm. Apoi apare pianul lui Wright, la fel de rece, și întărește sunetul clopotului.
În total contrast intră vocea lui Gilmour care actionează ca un antiinflamator. Calmează situația și o duce așa până la pulsațiile tobelor care amplifică senzația de marș funebru pe care ți-o dau clopotul și cele șase note de pian repetate, repetate, repetate ca o picătură. Cade și iar cade și crezi că o va face la infinit. Gilmour știe să crească tensiunea, apoi s-o calmeze. High Hopes este flux, este reflux.
Refrenul este ca un carusel, închizi ochii și începi să te învârți, iar Gilmour sporește tensiunea și lungește la exasperare timpul până la următorul refren. Ba la un moment resetează piesa, aproape de jumătatea ei.

Richard Wright, David Gilmour, Nick Mason
Din nou clopotului și pianul, reci, inuman de reci, ne acompaniază, dar nu pentru mult timp, pentru că intrăm repede în refren și odată cu el începe unul dintre cele mai splendide fragmente din rock-ul modern. Este un dans pe care îl faci cu ochii închiși și-ți vezi toată viața proiectată pe un ecran gigantic. Este vis, este zbor, este închipuire nebună.
Totul plutește, totul curge, iar Gilmour spune cum ar trebuie să fie, de fapt, viața noastră The water flowing / The endless river / Forever and ever
, un râu fără sfârșit. Iar după forever and ever vocea se varsă într-unul dintre cele mai frumoase solo-uri de chitară. Vibrația este rece, te pătrunde până la os, este durere, dar cumva nu o iei așa. Ci ca pe eliberare, nu este sfârșit, este continuare, treci într-o altă dimensiune.
Solo-ul nu are nicio legătură cu tehnica (ea există, dar nu asta urmărești), este un balans ireal pe care Gilmour îl face între două lumi, asta a noastră, bună, rea, așa cum și-o face fiecare și cealaltă, nu știm care, pentru că habar nu avem unde ne duce râul.

David Gilmour
Gilmour nu are nevoie de cuvinte pentru trecerea asta, o face dintr-un Jedson
, într-o continuare, oarecum firească, a prietenului Syd. Totul alunecă, nu este nicio piedică, pianul valsează, tobele fac pasul ștrengarului, pachetul de viori puncteză și amplifică măreția, se înfrățește cu glissando-ul chitarei care în final, la rândul ei, se stinge încet și lin în sunetele de clopot.
Cuvintele textului sunt o călăuză către propria copilărie, în care absorbeam totul in a world of magnets and miracles
.
Experiențe ulterioare ne-au transformat, iar inocența copilăriei s-a pierdut, iar The Division Bell
poate semnifica o adunătură de oameni plafonați, încolați, nici ei având habar pentru ce, dar în minte cu marile planuri și speranțe ale copilăriei. Asta poate fi o explicație a titlului piesei, marile așteptări ale colilăriei, High Hopes, se năruie la maturitate.
High Hopes este duală, este Yin și Yang, pentru că ea pune în față lumea copilăriei și cea a maturității. Cea din urmă puternic afectată de desfășurarea primei.
Copilul din noi dispare încet în fața realităților de zi cu zi. Grijile, încep chiar din școală, presiunea pe care copilul începe să o simtă din cât mai multe părți este comparată de țintuirea lui Gulliver la pământ leaving the myriad small creatures trying to tie us to the ground.
Refrenul ne duce într-o lume frumoasă, prin cuvinte simple și meșteșugit alese.
The grass was greener / The light was brighter / With friends surrounded / The nights of wonder.
Toate pare incredibil de simplu în copilărie. Frumos și luminos.
Cu timpul, dorința și ambiția se strecoară în sufletul nostru și provoacă schimbări majore. Ambele sunt generatoare de progres, dar la fel de bine, de distrugere.
Encumbered forever by desire and ambition / There’s a hunger still unsatisfied.
Concluzia lui Gilmour, pe care o trage în ultimele versuri (care de fapt sunt scrise de soția sa, Polly Anne Samson), The water flowing / The endless river
este una foarte simplă. Contează drumul, nu destinația. Pentru totdeauna.