PINK FLOYD II The Wall
Deschid fb-ul și văd o poză cu discuri Pink Floyd și faza asta declanșează o serie de amintiri, aș zice, teribil de intense.
Stăteam cu capul sub plapumă și cu o lanternă mică, chinezească, urmăream versurile de pe chiloții “The Wall”. Aveam niște căști care mai degrabă semănau cu niște elice de Antonov, dar erau mișto că aveau potențiometre pe fiecare ureche. Era frig în casă, mă culcam îmbrăcat gros, cu ciorapi în picioare. Eram proaspăt posesor de “The Wall”, ediție Jugoton, și nimic nu mai conta. Nu au mai contat tezele, meditațiile, conta doar să se facă ora de culcare, să sting lumina și să-mi trag plapuma-n cap. Începeam pe la 10 și uneori adormeam după “Nobody Home”. Dacă e să aleg o piesă de pe disc, una singură, aș merge pe “Hey You”. Care este un paradox și arată, dincolo de splendoarea muzicală, și tensiunea ce exista în trupă. Este o melodie împreună, dar separat. David și Roger cântă amândoi pe piesă, dar separați de solo-ul tragic de chitară (câtă durere și suferință strânse în aproape 60 de secunde), fără nicio interacțiune. Oamenii ăștia doi erau deja în lumi paralele și, cumva, au reușit să înregisterze unul dintre cele mai mari discuri rock. Sunt mai multe piese pe disc în care David și Roger cântă amândoi, dar pe “Hey You” ruptura este atât de vizibilă. David își cântă strofa (prefer să cred că vocile de pe background sunt totuși ale lui Gilmour) și apoi, în timpul solo-ului de chiatară, parcă îi întorce spatele lui Roger.
Discul l-am luat in ’87, de la un șmenar din fața magazinului Muzica. Cei 800 de lei (un salariu mediu bătea spre 2700) mi se păreau cea mai bună investiție. L-am ascultat seară de seară timp de vreo două luni, dupa o întreaga procesiune: scos din chiloți, pus pe platan, pornit pick-up-ul, sters cu o cârpă antistatică. În iarna dintre ‘87 și ‘88, noaptea, la căști, sub plapumă, “Hey you, out there in the cold, getting lonely” rima cu tot ce era atât de real în jurul nostru. Mă enervam ori de câte ori trebuia să-l întorc, pentru că ieșeam de sub plapumă iar în casa era frig ca naiba. Așa că primul lucru ce-mi vine-n minte când aud de “The Wall” este frigul. Apoi, întunericul. Apoi frica. A fost un disc pe cât de înspăimântător, pe atât de frumos. L-am abandonat total după ‘90, de fapt cred că nu l-am mai ascultat cap coadă de vreo 25 de ani.
În seara asta repar această nedreptate.
“Open your heart, I’m coming home”