Pink Floyd || The Endless River (contracronica)
Exact ca in Dumas. The Endless River. Dupa 20 de ani. Sunetul este acelasi si am parca senzatia ca The Division Bell s-a prelungit subit, ca intr-o poveste.
The Endless River este majoritar instrumental si trebuie luat ca un tribut pe care Gilmour si Mason il aduc lui Wright. In toata aceasta mare nesfarsita de instrumental pluteste si o piesa cu versuri. Lauder Than Words este o compozitie lenta, care se bazeaza, in primul rand, pe chitara lui Gilmour. Corul gospel de pe refren si versurile lui Polly Samson (The sum of our parts/The beat of our hearts/It’s louder than words) amplifica senzatia de tribut.
Sunt nostalgici care considera nul Pink Floyd fara Barrett. Cum la fel de bine, sunt o gramada care considera The Final Cut ultimul disc Floyd. Vreo 2 prieteni de ai mei cred ca ultimul album de grup a fost Animals. The Wall si The Final Cut fiind doar alimentarea nebuniei lui Waters. Despre A Momentary si The Division Bell ce sa mai spunem?
Dupa 20 de ani, Pink Floyd reuseste sa adune cam tot ce lasasera pe afara la Divison Bell. Sau ma rog, cam tot ce au produs la vremea respectiva. Tot ce ascultam pe Endless pare o prelungire proasta a discului din ’94, disc pe care gasesti cateva lucruri remarcabile.
Sunt la a treia ascultare si nimic nu mi-a retinut atentia. In afara de Louder Than Words, unde cu chiu cu vai s-a gasit un refren, restul este muzica de ascensor. Nu inteleg rostul lui. Ma rog, inteleg ca va completa niste conturi cu niste sume generoase, dar din punct de vedere muzical, discul asta nu aduce nimic. Nimic, nimic. Este degeaba. Este aproape plat. Este o bataie de joc in comparatie cu cele doua bijuterii scoase cu Barrett, este o infamie sa figureze pe aceeasi lista cu Dark Side Of The Moon, o crima sa-l gasesti in discografia lor alaturi de Animals.
Pe de alta parte, este o lectie despre cum sa storci nostalgia; pana la ultima picatura. Asta m-a si facut sa vreau sa-l ascult tot. Si pana la capat. Oricat as vrea, oricat as incerca, nimic nu mi-a dat fiorul pe care l-am simtit cand Gilmour urla “Fuck all that we’ve got to get on with these” pe Not Now John sau cand Waters soptea aproape libidinos “relax, I’ll need a information first” ca apoi Gilmour sa preia stafeta. Nimic nu se compara cu ecoul de pe cuvantul “stone” din Dogs, unde vocea lui David se pierde ca o ceata rapusa de soare, distorsul din vocea lui Mason de pe One Of These Days (dupa parerea mea o piesa de top 5 Pink Floyd) la care se adauga basul ala absolut dement, in boxa dreapta Gilmour (da, da, da), iar Waters in stanga. Vocea extraterestra a lui Clare Torry, careia i se rupea in 14 de Floyd si care avea bilete la Chuk Berry cand ei au chemat-o la auditie, gluma San tropez, fara bas, cu Waters cantind la o chitara acustica, nu mai vorbesc de Wall, ascultat sub plapuma la casti, sunt moment pe care nu le regasesc pe The Endless River nici a zecea parte.
Cu toate astea, am fost emotionat cand l-am ascultat. Doar atat.