Radioul este teatru imaginar

Paralela dintre radio și teatru (nu neapărat radiofonic) este valabilă și azi. Teatrul are regie, scenariu și reprezentație, la fel cum radioul are structură, conținut și prezentare. Lipsa imaginilor, suprapusă pe imaginația fiecărui ascultător, permite difuzarea în eter a zeci de mii de piese de teatru diferite. Așadar, radioul este teatru imaginar.

Radioul, organism viu

 Așadar, tot inainte cu imaginația! Însă imaginația asta, trebuie și ea stimulată cumva. Primele programe pe care le-am ascultat după ’89 erau mai mult muzicale. Era o avalanșă de muzică, non stop, care curgea, cu pauze între piese, mai ales noaptea. Era tot ce nu avusesem cu exact jumătate de an înainte. Trecerea a fost la fel de rapidă ca atunci când te dezbraci. Acum, îmbrăcat până-n gât, în 5 secunde… doar chiloții.

Cei dintâi pași

Primii animatori (dj-i) erau oameni cărora le placea muzica organic. Erau mai puțin entertaineri, dar aveau o cultură muzicală. Incomparabil mai mare și mai bogată cu cei care poluează azi undele, în fond, cei mai mulți, repetenți la capitolul cultură muzicală.

Anii de început au fost probabil și cei mai creativi, fără șabloane, fără play-list (nu vă imaginați cât de greu și consumator de energie este să faci zilnic program fără o listă), fără net (cine-și poate imagina asta azi?). Era o comunicare directă, cu fiecare ascultător în parte, o discutie cu el și numai cu el, era ceva personal.

Efervescența s-a mai domolit după 2-3 ani, mulți din cei care au început, au renunțat. Radioul nu putea asigura încă un venit. La multe radiouri s-a făcut la început voluntariat. Unele dintre ele au știut să-și atragă în echipă oameni de vânzări și să genereze un venit cât de cât stabil în fiecare lună. De aici și migrarea realizatorilor de la un radio la altul. La un moment dat, ajunsesem să fiu “fost coleg” cam cu jumătate dintre cei care apăreau pe post.

Trăiam într-o perioadă în care toți dj-ii se visau Jack Killian, eroul din Midnight Caller, până la urmă copiat de Andrei Gheorghe într-un show de noapte prin care a făcut pasul către radioul spectacol. Noaptea a avut farmecul ei, a dezlănțuit energii. Se făceau concursuri, taximetriștii se întreceau prin oraș cu mașinile, iar realizatorii erau în permanență însoțiți, noaptea, de către fani, dar mai ales de fane. Andrei Gheorghe și Răzvan Exarhu sunt singurele personalități, vedete, radio din mediul privat. Cred că cei doi au știu cel mai bine să exprimeși să pună în practică propoziția: radioul este teatru imaginar.

Treptat, am învățat din sondaje, că totuși cea mai mare audiență, radioul o are dimineața, iar fascinația programului de noapte s-a estompat. Lucrurile s-au concentrat treptat, treptat, către programele matinale. Radioul la care lucram în vremea aia, Delta, se poate mândri cu un soi de pionierat. A fost printre primele care a impus un cuplu de prezentatori la matinal, în 1995, urmând modelul Pro FM. Din păcate lucrurile nu erau tocmai roz bombon din punct de vedere financiar și cuplul nu a rezistat.

Radio Contact

Tot cam pe atunci au inceput să apară regulile și automatizarea radioului. Radio Contact l-a “importat” pe Johnny, un soi de pilot automat care putea fi programat, făcând astfel posibilă “disparitia” omului din fața microfonului.

Cred că asta a fost prima mare schimbare, poate cea mai mare, în radioul modern din România. De aici și până la introducerea play-list-ului nu a mai fost decât un pas. Succesul fabulos pe care l-a avut Radio Contact în anii ’90 s-a datorat faptului că a fost primul radio care a oferit o rețetă, a impus niște reguli stricte și a înțeles că la radio este vorba și despre rutina și obișnuință.

Radio Contact este prima rețea din România care a simțit potențialul cântăreților de manele și nu s-a sfiit să se asocieze cu unul dintre cei mai reprezentativi soliști, Adrian Minune. Pentru asta, Minune a orchestrat o piesă a sa în stil house și așa rețeaua radio Contact l-a difuzat.

Mesaj pozitiv (fără știri despre boală, sânge și moarte… cât de desuet pare asta acum!), muzică puțină, cunoscută și repetată până la obsesie, iată formula care a dominat anii ’90. Și totodată formula care s-a răspândit mai departe, a fost perpetuată, adaptată și perfecționată până azi. În esență, ea este aceeași, ca formă, structură, numai că mesajul este altul. Fără sânge, moarte și boală, azi nu se mai poate. Totul se învârte în jurul acestei idei de senzational, dar si de mită. Practic, un radio comercial trebuie să găsească mereu o variantă de a da niște cadouri, aici stă de cele mai multe ori toată strategia de comunicare, în campanie.

Anii de vest salbatic, fără reguli și impuneri, îmi par atât de creativi, încât găsesc toate mecanismele din acea vreme ca pe o formulă matematică foarte complicată.

Automatizarea

Jumătatea anilor ’90 a adus și primele play-list-uri generate de computer. Desigur, după modelul Contact. Cred că play-list-ul impus a venit firesc, ca o degrevare a omului din fața microfonului, forțat să fie atent într-o mie de direcții. Difuzam muzică din 4 surse: pick-up, magnetofon, cd, casetofon și totul se mixa manual. “Radioul este teatru imaginar” începea, iată, să aibă primele scenarii.

Evident ca aparitia primelor computere în studio și încărcarea lor cu muzică a venit ca o mare ușurare. Te puteai concentra mai bine către mesajul pe care trebuia să-l transmiți către ascultător, pe conținut. Să nu vă închipuiți că asta a rezolvat problema ego-ului dj-ilor. Ei intotdeauna “știu” cel mai bine ce trebuie, și ce nu, difuzat.

Radio Pro FM

Un punct important în istoria radioului independent este schimbarea de directie a Pro FM. Dintr-o stație adultă, îmi pare rău să vă dezamăgesc dar a existat altă Guerrilla înaintea Guerrillei, radioul se transformă pe ritmurile unei piese Timpuri Noi și cu mate tam-tam pe Pro TV, într-un “Star Station”.

Lucrul ăsta a dereglat iremediabil balanța între comercialul decent și cel de prost gust, vulgar, agresiv și țipător. Directia este evidentă, se țintește un public mai tânăr. Din acel moment comercialul a triumfat chiar dacă au existat și exceptii, RFI și mai târziu Guerrilla, Gold, Tanănana sau Smart FM.

Radiouri pirat

Radiourile pirat au avut și ele avântul lor, de pe la jumătatea anilor ’90, timp de vreo 10 ani, până când autoritățile au avut aparatura necesară să-i repereze repede. Ele au murit într-o perioadă în care internetul nu era atât de dezvoltat și nici atât de ieftin, așă că nu s-a putut face o translație către online.

Radiourile pirat au prins și au avut viață datorită limbajului foarte direct pe care “realizatorii” îl aveau. Practic, vorbeau aceeași limbă cu cei care ascultau și îi făceau să pară academicieni pe cei care lucrau la radiourile legale. Radio Expert, Radio VIP, Radio Still, Party FM, Radio Pro B, iată câteva dintre radiourile care au “survolat” Bucureștiul.

Știu că mulți asociază pirații cu manelele, dar lucrurile nu au stat tot timpul așa. Culmea este că vreo 2-3 chiar au avut programe interesante. Cum, necum acolo s-au strâns câțiva tineri care nu erau atât de certați cu limba română și care au reușit să închege o grilă de program, cu tot ce-i trebuie: emisiuni dedicate, jingles, promouri pentru propriile emisiuni.

Cel mai închegat program l-a avut Radio Pro B, care la un moment dat a renuntat la emisia on air și s-a axat numai pe online. Dar ăsta e un caz fericit. Și în cazul piraților am avut de a face cu o diversificare a metodelor de acțiune pentru a putea emite. În fața asaltului autorităților, pirații se restrâng în București și găsesc variante de a emite în continuare. Soluția este de a duce emitătorul în afara Bucureștiului. Din păcate pentru ei, fericire pentru noi, majoritatea emițățoarelor folosite nu puteau bate mai mult de 2-3 km.

Relația cu muzica românească

Unul dintre multele lucruri bune pe care l-a făcut radioul independent a fost difuzarea de muzica românească. Relația asta a început în chin, pentru că nivelul românesc era destul de scăzut și aici mă refer în primul rând la producția muzicală. Barierele nu mai existau, iar acum muzica românească concura cu cea străină. Ceea ce începuse bine, cu recuperări masive din anii ’70 și ’80 tindea să se stingă treptat.

Muzica românească se găsea într-un recul formidabil și într-o respingere aproape totală de către posturile de radio. Intrau piese puține, de cele mai multe ori de natură rock. Despre cea usoară nici nu putea fi vorba.

Declanșatorul, nu a fost filonul rock, ci cel dance. MTV-ul, mimetismul și producția muzicală mult mai facilă au ușurat și deschis drumul către radio. Piesele au fost difuzate, au generat notorietate și vânzări enorme pentru artiști iar puntea dintre radio și formații a fost refăcută. Privind retrospectiv, este momentul în care orice muzică decentă și de bun simț a pierdut terenul în fața valului de mizerie dance. Formatiile rock nu au stiut să contracareze, ba unele dintre ele, ca Voltaj, de la sloganul “disco never, rock forever” au trecut la “stai pe spate și las-o doar pe ea”.

Radioul a intrat într-un soi de proces ce poate fi descris prin cuvantul “cici”: căcat intră, căcat iese. Lucrurile s-au mai echilibrat în prima parte a anilor 2000 prin apariția unei replici tv la MTV. Atomic TV este cel care a refăcut, culmea, puntea dintre rock și radiouri. Conjunctura a făcut ca mulți regizori tineri să lucreze la Atomic, dar în același timp să fie amatori de muzică rock. Așa cum în România putem discuta despre o generație MTV, Pro, așa putem discuta și despre una Atomic.

Artistii mainstream nu pierd timpul și încep să se cizeleze, versurile devin mai inteligibile, iar imaginea începe să joace un rol important. Underground-ul pare paralizat și oricine doreste să spargă această bulă și să pătrundă în mainstream este imediat arătat cu degetul de către ceilalți, iar singurul radio, oarecum de nișă, Guerrilla, nu e foarte prietenos cu astfel de experimente.

Acum

Momentan, radioul FM se găsește într-un echilibru stabil: majoritatea este concentrată pe publicul comercial. Cei care nu servesc mainstream-ul, au parte de un soi de nișă manieristă, nici cal, nici măgar, care ascultă o muzică numită neconvențional, “de onoare”. 

Radioul suferă de lipsă de personalitate, el a fost integrat sau a integrat un sistem care multiplică informația până la redundanță. Dintr-un mediu pasiv, am dorit să-l transformam , cu orice preț, într-unul activ. L-am distrus genetic, i-am ucis tot acel miraj, acum totul este la vedere, expus, supraexpus. Tot acel sentiment de unu la unu a dispărut, cum la fel a dispărut, încet, și tipul de ascultător pliabil pe așa ceva. Și atunci în ciuda unui conținut, a unei structuri și unei prezentări, radioul este teatru imaginar?

Lipsa de conținut viabil a dus către forma asta perversă de promovare, de multiplicare agresivă. Viitorul radioului poate fi asigurat de online si de digitalizarea emisiei onair. Am spus poate. Pentru că, din păcate, el a devenit un mediu destul de captiv. Mașina rămâne pricipala sursă de ascultare. Iar lipsa de conținut relevant va micșora și mai mult numărul de ascultători. Dj-ul de acum 25 de ani era un mister, acum se află într-un cub de sticlă (rețelele sociale).

Dar ce faci când nu există diversitate? Ce faci când radiourile se bat pe același număr mic de artisti? Ce faci când play-list-urile sunt scurte? Ce faci când muzica nu mai reprezintă azi singura soluție? Evident că răspunsul este construcția. Numai că astăzi radioul nu mai este un monopol, el reprezință unul dintre răspunsurile pe care le caută ascultătorii. Și poate nici acela primul. De asta momente ca cel din 2003, când RFI a decis să “internaționalizeze” masiv programarea muzicală, dar să și păstreze suficient de mulți artiști români, rămân destul de puține. RFI a ieșit dintr-un șablon, dintr-o rețetă clasică, și a intrat într-o formă greu de copiat.

Sau ca cel din 2010 când Guerrilla a hotărât să parieze pe muzica românească într-un mod care a părut extrem și agresiv până și pentru cei care lucrau acolo.

Restul? Adică radiourile mari. Se mândresc cu un public care de fapt nu mai există și trimit comunicate după publicarea sondajelor. Dar acolo, în audiența aia, nu mai sunt oameni, sunt fantome purtătoare de telefoane mobile cu căști și oameni teleghidați prinși în mașină între punctul A și B. Așa că, radioul (mai) este teatru imaginar?

Atât!

Text apărut in DILEMA VECHE, revăzut și adăugit.