Rilkean Heart, iubirea devine dependență

Prima oară când am ascultat “Milk & Kisses”, Cocteau Twins, a fost un eșec deplorabil, dacă vrei să fiu sincer. Cd-ul bulgăresc cânta undeva în fundal, da’ pe lângă mine, literal, iar eu eram prea să lupt cu obsesia pentru  Massive Attack ca să observ că tocmai se întâmpla ceva special. Obsesia cu trip hop-ul… nu, Cocteau Twins n-avea nicio șansă atunci.

Jeff Buckley trăia încă, un zeu neînțeles al unei generații, iar Elizabeth Fraser era vocea fantezistă de la Cocteau Twins, iar eu am trecut pe lângă “Rilkean Heart” ca trenul prin gară. N-aveam urechi pentru nuanțe psihologice. Despre legătura lor, despre povestea intensă, aproape ucigătoare, dintre două suflete artistice, nu știam absolut nimic.

Și da, îl amestec pe Jeff în toată povestea. Cum să nu?

Pentru că tragedia transformă totul retroactiv. După moartea lui Jeff, fiecare cântec despre iubire și pierdere a căpătat forma unui avertisment. Buckley însuși scrisese “Lover, You Should’ve Come Over” care este o premoniție inversată, adică regretul venit înainte de pierdere. El a știut că tot ce e intens arde prea repede. Eu am aflat despre relația lor târziu, mult după anul 2000, când am descoperit și “All Flowers in Time Bend Towards the Sun”, o piesă extraterestră care merită un capitol propriu.

Cârligul la “Rilkean Heart” a venit în 2006, când cineva mi-a trimis, pe mail, varianta acustică de pe “Lullabies to Violaine”. Zile-n șir varianta asta m-a prins într-o buclă obsesivă. E fără dantelării, fără efecte, doar vocea lui Fraser și claritatea brutală a unui text care a devenit personal. A fost prima dată când o piesă mi-a vorbit despre greșeala de a căuta mântuirea și dragostea în altcineva. 

Și m-am trezit că mă întorc la albumul original cu urechi noi, cu o înțelegere care venea din repetarea până la obsesie a unei interpretări care măturase cu mine pe jos.

Proiecția ca strategie de supraviețuire

“Rilkean heart I looked for you / To give me transcendent experiences.”

Am o teorie. Dacă o piesă îți face de rușine propriile alegeri romantice, aia e una bună.

Pentru că toți am făcut-o. Ne-am îndrăgostit de o promisiune, de ideea că lângă cineva vom deveni o versiune mai interesantă a noastră. Fraser recunoaște ceva pe care puțini avem curajul să spunem direct, că ne folosim de altcineva ca de o scară, că transformăm pe cineva într-o poartă către extatic și magic, o cale de ieșire din singurătatea noastră mizerabilă și cotidiană.

E o mărturisire teribilă. Spune că Jeff era iubit pentru ceea ce putea produce în ea, pentru stările pe care prezența lui le declanșa, pentru sentimentul că alături de el lumea devenea mai puțin mohorâtă. În același fel în care Beth Gibbons cânta în “Glory Box” despre nevoia disperată de a fi salvată de altcineva, “Give me a reason to love you”, Fraser îl vedea ca pe o “inimă rilkeană” care avea puterea de a o transporta dincolo de ea însăși. Oricât am căutat să traduc expresia, nu am reușit. Pentru că atunci poate că n-am înțeles-o, sigur că n-am înțeles-o, dar timpul trecând, îmi place să cred că m-am mai înțelepțit și am găsit o explicație, care-mi place sau îmi convine, a expresiei. 

E o invenție poetică a lui Fraser. Deci “Inimă Rilkeană” înseamnă, de fapt, un tip de partener (sau parteneră) pe care-l idealizezi pentru că-i complicat și sensibil. Un tip de partener care pare că are răspunsurile pe care le căutai și pe care, fără să-ți dai seama, l-ai pus în poziția de a-ți salva viața spirituală.

E foarte frumos. E foarte tragic. E și foarte des. De asta e piesa asta atât de bună, pentru că Fraser nu se ascunde în spatele poeziei. Zice: “da, am făcut-o, am proiectat toate astea pe tine, am pus povara asta pe tine și acum înțeleg că era greșit”.

E o expresie genială și pentru că e perfect ironică. Rilke scria despre singurătate ca necesitate spirituală și vorbea despre cum trebuie să fii singur cu tine ca să ajungi la adevărata înțelegere, iar Fraser, care-și numește iubitul “inimă rilkeană”, se comportă exact invers decât ar recomanda Rilke, nu-l acceptă cu singurătatea lui, ci încearcă să-l absoarbă pentru a-și umple golul ei interior.

Metafora junkie-ului emoțional

“I became a junkie for it / I came looking for the next high”

Aici piesa devine brutală. Fraser face ceva pe romantismul convențional și spune că iubirea ei devenise o formă de dependență patologică, o nevoie compulsivă. Am avut și eu relațiile mele junkie, alergi după următoarea doză de intensitate ca cineva care abia suportă plictiseala de marți seara. Vrei ca alături de cineva lumea să fie mai colorată.

E exact teritoriul pe care Mazzy Star îl explora în “Fade Into You” , nevoia de a te dizolva în altcineva pentru că singur te simți incomplet, transparent. Sau cum cânta Hope Sandoval cu vocea ei de narcotică despre a deveni invizibil fără prezența celuilalt. Fraser vorbește despre cum tot comportamentul ei era dictat de nevoia de a simți din nou acea stare care o făcea să uite de ea însăși și de limitele ei. Este un drog al intensității, shot-ul de extaz pe care doar prezența altuia îl poate oferi.

Recunoașterea asta e teribil de curajoasă pentru că spune direct, am devenit dependentă, “am alergat după următoarea doză, m-am transformat dintr-o persoană autonomă într-o dependentă fără control asupra propriei vieți emoționale”. În felul său, piesa funcționează ca o versiune mai lucidă, mai sobră a lui “Nothing Compares 2 U”, Sinéad O’Connor plângea absența, Fraser analizează dependența care a creat-o.

Scuza pe care toți o datorăm

“And I’m sorry / I’ve been putting the search on the wrong place”

Momentul crucial. Fraser își cere scuze pentru că a pus povara salvării ei spirituale pe umerii lui Jeff, pentru că a crezut că cineva, din afară, poate face pentru ea ceea ce doar ea poate face pentru sine. Scuza e adresată lui Jeff, dar și ei însăși, și tuturor celor care au crezut că iubirea poate înlocui munca interioară, lupta cu tine.

E un moment de claritate rar în muzica despre relații. Joni Mitchell ajunsese la ceva care seamănă, în “A Case of You” când cânta despre a bea pe cineva ca pe un vin și a supraviețui: ”Oh, you’re in my blood like holy wine / You taste so bitter and so sweet / Oh, I could drink a case of you darling”. Dar Mitchell vorbea dintr-o poziție de forță, Fraser vorbește din epuizare. Liz recunoaște aici ceva pe care mulți refuzăm să îl acceptăm toată viața, că altcineva poate fi minunat, inspirator, plin de calități extraordinare, dar tot nu ne poate umple golul interior. Poți iubi pe cineva profund și sincer și tot să faci greșeala de a îl transforma într-un salvator în loc să îl vezi ca pe un companion în propria ta călătorie.

Libertatea plictisitoare

“Becoming truly self-reliant and become connected / With something beyond me / That is where I have to go”

Finalul sună bine pe un album de art-pop. În viața reală, e îngrozitor de greu de pus în practică. Înseamnă să te așezi pe canapea, să te uiți la tavan și să recunoști că ești singur cu problemele tale și că nu te va salva nici măcar “inima rilkeană”.

Fraser își dă seama că trebuie să găsească sensul în ea, nu în altcineva. Ceva care o depășește, da, dar care să vină din ea, nu din prezența unui băiat lângă ea. E un răspuns tardiv la întrebarea pe care Jeff o punea în “Hallelujah” a lui Leonard Cohen, poate că iubirea nu e un triumf, ci o înfrângere sfântă din care înveți să te ridici singur. Dacă înțelegi asta înseamnă că pornești sfârșitul dependenței și începutul unei maturității emoționale. Trebuie să devii propria ta sursă de lumină în loc să o împrumuți de la altcineva.

Autonomia nu înseamnă izolare, ci puterea de a te conecta cu lumea. 

Inimă Rilkeană

Sintagma funcționează pe mai multe niveluri simultan. Invocă figura poetului austriac care a scris despre singurătate ca despre o condiție necesară creativității și înțelegerii de sine. Rilke a scris despre cum trebuie să fii singur cu tine însuți pentru a ajunge la adevăratele conexiuni spirituale, despre cum iubirea matură presupune ca doi oameni să-și protejeze reciproc singurătatea unul celuilalt în loc să încerce să o anuleze.

Fraser pare să fi ajuns la această înțelegere prin durerea de a realiza că nici măcar iubirea pentru cineva atât de special ca Jeff Buckley nu poate înlocui munca interioară pe care fiecare trebuie să o facă pentru sine. 

Simplitatea ca puritate

Muzical, piesa e construită cu o simplitate înșelătoare. Vocile suprapuse ale lui Fraser sunt blânde și excepțional de clare pentru standardele Cocteau Twins, iar instrumentele urmează melodia vocală aproape ca niște umbre. Melodia e atât de frumoasă încât poate susține toată greutatea emoțională a textului fără ornamentație complexă. E exact opusul abundenței decorative de pe albumele anterioare ale trupei, dacă “Heaven or Las Vegas” poate fi o catedrală gotică de sunete, “Rilkean Heart” e o capelă goală cu o singură fereastră prin care intră lumina.

Este o vulnerabilitate în simplitatea asta care te face să asculți cu atenție sporită, să prinzi fiecare cuvânt din fragmentele despre curățarea vieții emoționale și despre descoperirea propriului sens de a fi. În mâinile altor artiști ar putea suna pretențios, dar aici sună ca adevărul cel mai pur spus de cineva care tocmai l-a descoperit prin suferință și acceptare. E minimalism emoțional în tradiția lui Nick Drake din “Pink Moon”, o tot pomenesc, când scoți tot ce e în plus, rămâne doar adevărul gol.

Poate de asta e “Rilkean Heart” atât de simplă. E vocea lui Liz, clară, fără efecte, fără alambicuri dramatice. Parcă ar spune: “gata, m-am trezit”. Și-ți dai seama că piesa e și despre tine, dar spusă cu mai multă grație decât ai putea s-o formulezi vreodată, vorbește despre iubire ca despre ceva care te taie, dar o face cu o frumusețe care face tăietura suportabilă.

“Rilkean Heart” este o piesă extraordinară despre eșecul de a fi adult, despre cum înveți să te descurci fără lumină de împrumut. E un cântec onest și când se termină, rămâne liniștea și te gândești că fericirea nu e un duet. E o piesă solo în care, dacă ai noroc, cineva cântă alături de tine un refren. Dar cântecul e al tău și totodată realizezi că nu mai ai nevoie de altcineva ca să-l cânți. The Sundays știau asta când cântau “Here’s Where the Story Ends”, povestea se termină când înveți că poți trăi și fără ea.