Robert Smith
Azi este ziua lui Robert Smith, un compozitor, muzician, solist vocal și producător de discuri englez. A co-fondat trupa The Cure în 1976 și este singurul membru stabil al formației.
Smit este cunoscut și pentru asocierea muzicală timp de doi ani de zile cu formația Siouxsie And The Banshees, dar și pentru participarea pentru o durata foarte scurtă alături de trupa The Glove în 1983.
Pe Robert Smith îl scot în față mai mulți factori. Unul este vocea distinctă, altul este stilul de a cânta la chitară (perioada Siouxsie mai ales). Însă în mentalul colectiv el este tipul cu ten pal, dat cu ruj roșu care este și întins, cu părul ce seamănă cu un cuib dezordonat și care este îmbrăcat tot timpul în negru.
Influențele lui Smith au venit în primul rând de la frații mai mari. Ei l-au contaminat cu muzică rock din anii ’60, de unde și influențele sale componistice timpurii. Primele piese single The Cure atrag prin simplitate și prin o ușoară comparație cu The Beatles. Apoi, cei care au încurajat dezvoltarea lui muzicală au fost părinții, dar nu prin rock, ci prin muzică clasică. Viziunea, normal, se lărgește.
Dar marea amprentă, dincolo de Jimi Hendrix, The Beatles sau Cream a venit de la Nick Drake al cărui album Five Leaves Left l-a marcat definitiv. Romantismul morbid l-a însoțit din clipa aia permanent. Ce s-a mai adăugat apoi a fost niste David Bowie văzut la televizor cântând Starman. Împresionat de această apariție tv, Robert Smith și-a cumpărat imediat albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. Bowie, pe lângă influența proprie, a mai deschis niște porți pentru tânărul Smith, Roxy Music, Slade și T.Rex s-au adăugat preferințelor.
Dar adevărata influență și, poate, idolatrie a declanșat-o The Sensational Alex Harvey Band. O trupă pentru care el a călătorit prin toată Marea Britanie pentru a o vedea. Toată energia din acele concerte a fost convertită în materiei primă atunci când a înființat The Cure. În același timp Smith consideră trupa asta ca pe o precursoare a punk-ului din Marea Britanie și atunci este absolut de înțeles influențele pe care Sex Pistols, The Stranglers sau Elvis Costello le-au exercitat asupra sa.
În 2019 asistam la, poate, cel mai bun concert din viața mea. Unul dintre alea după care trebuie să tragi niște aer în piept. Am să reiau numai pasajul despre The Cure și am să las aceeași poză făcută de Florian (greu cred că poți prinde atâtea stări într-o singură poză).
Cu The Cure povestea cred că-i alta. Vine dintr-o lume diferită și dintr-o epocă în care amatorii de muzică din România aveau mari dificulțăți în procurarea ei. Pentru că matricea în care noi (cei de vârsta mea) am crescut a fost, ca uneori în matematică, una nulă.
Nimic n-a semănat în devenirea noastră cu ceva normal, am fost maeștriii subteranului și a întârzierilor, a schimbului de liste “face to face”, a discurilor de contrabandă (nu pirat) luate, fie de la coloanele de la Romană, fie din fața magazinului Muzica, fie din talciocul din prelungirea Ghencea. Erau primite de băieții mai norocoși, cu poșta, de la verii din RFG și “vămuite” bine de autorități. Și oricâte casete poloneze și cd-uri bulgărești am înghițit după ‘89, frustrarea cauzată de lipsa normalității nu a fost depășită.
Așa că, The Cure, cel puțin pentru mine, aduce și sentimentul ăsta de neîmplinire, recuperare tărzie. Sigur că puteam vedea afară trupa, dar afară sentimentul ar fi dispărut. Aici îți trezește toate durerile, toate neajunsurile și îți aduce aminte de toate opririle de curent, de toate discurile care săreau, de toate casetele demagnetizate sau agățate. Dar odată cu asta, The Cure vine să și repare.
Un concert magnific cap coadă, bine dozat, ușor manipulativ (nicio clipă n-am șimțit apăsarea și depresia din muzică, Smith a știu să presare niște clopoței sub formă de “la la la-uri” la momentul oportun), cu un sunet bun.
Pentru că, în afară de cântarea foarte frumoasă și emoționantă, este și o poveste. Pe alocuri tristă, dar cu final fericit. Sunt artiști care au magnetism, te cuceresc fără artificii, doar dintr-o grimasă. Ăsta e și motivul pentru care am ales poza lui Florian. Ea surprinde un Smith și fragil, și timid, și dragălaș, și mefistofelic.
