Rodion-Ladislau Roșca s-a pierdut. De data asta definitiv.

Rodion-Ladislau Roșca nu este părintele muzicii electronice românești. Un clișeu mai prost nimerit rar am văzut. De obicei clișeul ajută niște oameni să suprapună personajul de care nu știau nimic de ceva tangibil lor. Muzica electronică sună oarecum cunoscut în urechile multora și atunci, de ce să nu mergem pe șabloane?

Rodion a fost mai mult decât atât. Să-l numești părintele muzicii electronice nu faci decât să-l așezi pe un tron arhaic, ori muzica lui este exact opusul. Mult înaintea vremurilor. Amestecul pe care l-a creat îl face inclasabil.

Rodion a reușit să fie și progresiv, și hard rock, și electronic, și psihedelic, și etno în același cântec cu o frenezie și o ușurință greu de explicat. Impresia pe care o lasă este că putea face excelent oricare dintre stilurile de mai sus. Toată cacofonia asta sonoră splendidă nu-l lasă să aparțină în totalitate niciunuia dintre stiluri.

Rodion-Ladislau Roșca a fost și suma greșelilor sale. Și cea mai mare dintre ele a fost abandonarea muzicii după moartea mamei sale. Și el o recunoște. Nu ar fi trebuit s-o facă când era în cea mai bună formă. Greșelile se răzbună și fac revenirea foarte grea, aproape imposibilă. Locurile 1 din topurile revistelor studențești, de la studiourile radio teritoriale n-au mai contat deloc. 

Zbaterile lui și a celor câțiva oameni din jurul său, interesul unor publicații vestice decente vis a vis de muzica lui, a unor case de discuri, a unor radiouri online (eclecticfm se numără printre ele) nu au putut învinge imensul ocean de indiferență, indolență, prostie, încultură și analfabetism muzical.

Rodion-Ladislau Roșca este și unul dintre cei mai subevaluați artiști români. Subevaluare născută dintr-un paradox teribil, super star până în ‘89, cu apariții TV, chiar în programele de revelion, apoi uitarea. Din care nu mai reușit să iasă ca într-un film american cu happy end. Școala de scenarii hollywoodiene nu a funcționat la noi, pentru că suntem leșinați după dramă. Chiar dacă el a fost Rocky Balboa, noi ceilalți nu am putut mai mult. Și e rău. Am fi avut o bună poveste de spus, chiar dacă nu am fi contribuit cu nimic la ea.

În continuare este o cronică a prietenului Andrei Bucureci la albumul Behind The Curtain (The Lost Album). Andrei a legat o frumoasă prietenie cu Rodion și au și colaborat de la câteva concerte până la o înregistrare a unei piese mai vechi. În momentul de față, Paradox este cel mai frumos omagiu pe care o trupă tânără îl poate face lui Roșca.

---

Behind The Curtain (The Lost Album), o cronică de Andrei Bucureci

În muzică întotdeauna a existat o diferență colosală între tehnică și sentiment. Există oare cineva pasionat cu adevărat de melodie, frumusețe tonală, imprevizibil și surpriză sonică care poate contesta că simte din primele 5-10 secunde prăpastia dintre ceva cântat cu suflet și ceva ce își propune să impresioneze prin vituozitate?

Aparent Rodion și trupa sa Rodion G.A. sunt în favoarea tehnicii. Doar aparent, pentru că de fapt sunt în favoarea ineditului, originalului, psihedelicului, progresivului, organicului și a tehnologiei de fapt, prin muzica futuristă, vizionară pe care au înregistrat-o. Asta în ciuda faptului că precum la Kraftwerk sau Giorgio Moroder există întotdeauna, dar întotdeauna, un metronom care dictează ordine și rigurozitate.

Însă muzica și ce iese din difuzoare transcede acest plan, această dimensiune strictă: eter și eternitate. Cu ochii închiși și cu riffurile de chitare și sintetizatoare pe fundal, cu straturile de reverberație și delayurile acolo unde dictează instinctul, muzica de pe Behind The Curtain, pare că pictează peisaje românești ancestrale, ele nu aparțin nici trecutului și nici prezentului.

Intenția pare a fi aceea de a apartine și căuta viitorul. Așa pare după nenumarate audiții. Prind formă viziuni și un concept arhitectonic sonor. Un om, muzicianul, schițează în minte și apoi dă viață materiei, sunetelor, în funcție de anumite standarde și principii. Revelatoriu vorbim despre un designer. Un designer al sunetului, al laturii sonice a existenței umane și unei identități locale. Fără vreo trimitere sau sentiment că trebuie să ne raportăm la muzică ca și cum ar aparține unei zone geografice, mai degrabă se ține cont de repere temporale.

Există o diferență crucială între acest Lost Album și release-ul de anul trecut The Lost Tapes: cursivitatea. Rolul de pionier suprem al muzicii electronice est-europene jucat de Rodion-Ladislau Roșca este evident pe ambele release-uri, dar ultimul album este o demonstrație de forță a aptitudinilor de sound designer și compozitor de coloană sonoră. Între timp a fost lansat și soundtrack-ul desenelor animate science-fiction din anii optzeci, Misiune Spațială Delta.

Fiecare piesă are o atitudine monumentală și oscilează între sprinturi melodice și elegii lente și sublime. Rezidă talentul și viziunea incredibilă a acestui artist înaintea vremii. Englezii de Barely Breaking Even (BBE Music), care lansează albumul, ca și conaționalii lor Strut Records, care au lansat albumul de anul trecut, valorifică pe bună dreptate moștenirea oferită de autenticitatea acestei muzici care respiră contextul socio-politic al României sfârșitului anilor șaptezeci și începutul anilor optzeci. Cu aceasta compilație de bijuterii rare, nu se urmărește un model sau tipar dar imensa colecție de discuri și benzi a compozitorului este mai degrabă un etalon filosofic și nu inspirațional. O atitudine sănătoasă din punct de vedere artistic.

Acvila Fragment este un marș introductiv cu pulsații de chitară și nu este departe de ideea de loop continuu specifică electro-ului contemporan. Pare backgroundul pentru o defilare de modă a anilor optzeci.

Charm 1 si Charm 2 sunt două piese meditative, aproape pastorale, cu o melodie relaxantă și plutitoare.

Contrast este un fel de odă germană cu outro medieval epic care se dezintegrează complet la sfârșit. Are un ritm sincopat cum numai la trupele de krautrock și proto-electro din Dussledorf se mai întâlnea.

Cosmic Game, o posibilă propunere de single promoțional, are sincope de hard rock heavy metal, însă cu armonii susținute de sintetizatoare. Are ceva tribal și organic, o dimensiune de emulare a sunetelor naturii caracteristică muzicii Rodion G.A. în general.

Dans Macabru, primul single oficial al albumului, amintește de construcția unui ritm prin înregistrarea unui obiect metalic rostogolindu-se pe podea. Un fel de sampling neconvențional de care s-au folosit și Depeche Mode pentru piesa lor Stripped câțiva ani mai târziu, în 1986. Cântecul lui Rodion are ceva melodic și dansant dar și o alură agresivă de duel.

Elastic descrie foarte bine conținutul compoziției, care are un ritm construit ca la un joc de ping-pong, joc de care este în mod autodeclarat pasionat Rodion Roșca.

Paradox iese în evidență prin groove-ul balansat și riffuri curajoase de chitare dar și prin linia melodică voievodală de hard rock a vocii. În mod clar, Rodion asculta Black Sabbath și Iron Butterfly trupe care construiau cu aceeași atitudine agresiv-melodică. Un videoclip la această piesă ar trebui să conțină cadre din Mihai Viteazul al lui Sergiu Nicolaescu.

Piramide 1 și Piramide 2 ca și celelalte piese în cuplet de pe In spatele cortinei sunt ca niște interludii tipice muzicii clasice. Și chiar fac o punte invizibilă existentă în anii ’60-‘70 între muzica clasică și muzica electronică sau între rock progresiv și muzica clasică.

Point începe cu un riff aproape indie de chitară și construiește valuri de sintetizatoare în jurul lui și a unui ritm krautnian. Cântecul ar fi fost la locul lui pe un cadru respirând de dinamism al oricărui film istoric românesc unde sunt scene cu curse de cai.

The Gym este ce-a mai jucăusă piesă de pe album. Are accente clar ludice și ar fi cât se poate de naturală pentru o tură de stadion, fie ca ești jogger, fie că faci atletism.

The Train face clar trimitere la pasiunea lui Rodion Roșca pentru sunetele industriale. Artistul declara cândva că atunci când a ajuns pentru prima dată în gară și a auzit zgomotul locomotivei, a știut că vrea să fie muzician și să scoată/ facă și el așa sunete.

Waterfall și piesa precedentă sunt un fel de bonusuri ale discului, ele fac parte dintr-o altî sursă decât benzile care ar fi devenit albumul de debut Rodion G.A..

Cântecul Cascada are calități ireproșabile de coloană sonoră de joc video. Jocuri video care existau pe acea vreme într-o fază proto-incipientă. În construcția acestui disc, piesele de rezistență, potențialele piese de difuzat și popularizat se afla la mijlocul discului: Cosmic Game, Dans Macabru, Elastic si Paradox. Nu pot fi numite single-uri sau hituri, cu toate că în anii șaptezeci-optzeci Rodion era difuzat la radio și deloc rar.

Sunt 37 de minute de material nelansat care trezesc nostalgia. O nostalgie și admirație sincere, pure în fața revelației a ceea ce însemnau acum 40 de ani sintetizatoarele. Acelați respect îl impun și discurile Silver Apples sau Klaus Schulze. Muzica aceasta este un impuls în afara zonei de confort a muzicii electronice conteporane, către abandon în fața geniului creator.

Trebuie încă odată menționat pentru cei care citesc pentru prima oară despre Rodion, că alături de camarazii săi din alte țări, pioneri și legende ale muzicii electronice, a realizat totul cu foarte putine mijloace. Muzica lor era dominată de conceptul filosofic atât de eficient și divin Less Is More. Evident sintetizatoarele și tobele electrice reprezentau niște intrumente mai putin întâlnite, însă ele erau doar un mijloc de expresie, nu influențau talentul “componistic” sau atitudinea, care era cheia originalității artiștilor de muzică experimentală în acea perioadă. În cazul artistului de față, echipamentul de care dispunea erau chitare electrice, aparate Tesla pentru înregistrat pe banda de magnetofon, cele mai ieftine drum machines și descoperirea unei tehnici de proto-sampling.

Fără Rodion G.A. nu am fi înțeles și acceptat, chiar idolatrizat, trupe precum New Order, Daft Punk, LCD Soundsystem sau M83, cu toate că este foarte probabil ca nici unul din cei menționați să-l fi ascultat sau măcar auzit de el. Rodion G.A. face ca acest stil muzical să depășească și transceadă limitele impuse chiar și de muzica futuristă către organicul descriptiv ancestral. Este ca un Hieronymus Bosch sau Max Ernst, un pictor al unor peisaje post-planetare, post-temporale unde imaginația creeaza mutații ale realității în hibrizi autosuficienți.

Este de recomandat Rodion live, pentru că acolo se vede și simte experiența și siguranța acestui artist curajos.