Seasons (Waiting On You), o poveste despre iubire și timp

Samuel T. Herring avea aproape 30 de ani când “Seasons (Waiting On You)” a apărut pur și simplu pe neașteptate, cu începutul ăla blând de sintetizator care te mângâia pe cap înainte să-ți dai seama că tocmai ai întâlnit una dintre definițiile pop-ului perfect. La 30 de ani, vârsta la care unii se gândesc să înceapă să cânte în baruri pentru bere și țigări, Herring ăsta a stat în studio și a făcut ceva care avea să fie bulversant pentru că rar se mai întâmplă să faci pop de calitatea asta.

Întâlnire cu perfecțiunea

Am descoperit-o pe YouTube, la vremea când aveam un radio online și colectam piese ca un maniac. Mi-a plăcut de la prima notă și asta m-a speriat pentru că știu cum funcționează treaba asta, ori de câte ori o piesă începe așa de bine o ascult cu sufletul la gură de frică că se va strica pe parcurs. Ascult cu emoție și cu pumnii strânși, am emoție până la final pentru că știu că majoritatea pieselor se prăbușesc exact când ai început să speri. Aș fi vrut să lungesc alea douăzeci și nouă de secunde până când începe vocea, atât de mult mi-au plăcut sintetizatoarele și atât de frică mi-a fost să înceapă vocea. Dar ea a intrat pe o creștere în cel mai bun loc posibil, a intrat perfect, exact când trebuia să intre, iar eu am trecut de hopul ăsta și am așteptat refrenul cu respirația tăiată. Refrenul este devastator, desăvârșit, splendid, imens, iar apoi m-am relaxat pentru că piesele pop au până la urmă o anumită predictibilitate care-ți permite să te bucuri de călătorie.

Dar câte ori nu m-am înșelat cu începuturi promițătoare! “West End Girls” de la Pet Shop Boys începe superb și apoi devine plictisitoare după prima jumătate de minut. “Blue Monday” te prinde cu intro-ul iconic și apoi Bernard Sumner începe să cânte de parcă ar recita lista de cumpărături. Dar “Seasons” nu m-a dezamăgit, ceea ce e rar pentru că am ajuns să fiu foarte suspicios cu piesele care promit mult de la început.

Anatomia “perfect pop”-ului

Asta este “perfect pop”, iar în lunga mea legătură cu radioul, dar mai ales cu muzica, am căutat să-mi formulez, cum și de unde apare el. Își face apariția în momente rare, când versurile depășesc media banalității celorlalte, când are un refren Dumnezeiesc și când producția te scutură și te trezește din somn. Și apoi vezi videoclipul și îl vezi pe Herring dansând în show-ul lui Letterman ca un nebun, cu mișcări care par să vină dintr-un trib de pe Amazon și-ți dai seama că tipul chiar trăiește ce cântă. Nu e pose, nu e marketing, e un om care și-a pus toată durerea și speranța în trei minute și patruzeci de secunde.

Transformarea imposibilă

Habar nu aveam de ei până la piesa asta. Și normal că i-am căutam de albume, să ascult în plus. Ce am descoperit din patru link-uri de pe YouTube m-a făcut să mă scarpin în cap și să mă întreb dacă o transformare muzicală de azi pe mâine este posibilă. 

Primul album, “Wave Like Home” (2008), avea un sunetul de 4-track lo-fi care-ți dădea senzația că asculți o casetă găsită într-un dulap vechi. Întinsă, vălurită, distorsionată. Al doilea, “In Evening Air” (2010), era influențat masiv de “Dazzle Ships” al celor de la Orchestral Manoeuvres In The Dark, dar chiar și așa rămânea prins în estetica de reverb-heavy pe care criticii o numeau “psychedelia diluată”. Complicat, da. Experimentele, sigur, interesante, muzica, da, pasională, făcută într-un mediu electronic, dar distanța față de “Seasons” este enormă.

Revoluția din studio

Cum au făcut asta? Treci și cercetează, iar aici intră în scenă Chris Coady, producătorul. Coady a lucrat cu Beach House, TV on the Radio și Yeah Yeah Yeahs, dar ceea ce a făcut pentru “Seasons” a fost să întoarcă complet pe dos procesul obișnuit de înregistrare. Și acum o să vorbim puțin tehnic, dar în așa fel încât să și înțelegem. În loc să înceapă cu toba și bass-ul, așa face toată lumea, a început cu vocea lui Herring și a construit totul în jurul ei. Are o energie brută, viscerală, Chris a simțit asta și a pus-o în centru.

Pentru Beach House, Coady a îmbinat toate instrumentele într-un peisaj vast și difuz, la fel ca la o pictură impresionistă în care nu poți distinge prea clar contururile. La Future Islands a abandonat complet estetica asta în favoarea clarității și a impactului direct. Fiecare instrument are locul lui precis, vocea lui Herring nu se pierde în reverb ci te lovește-n temelie, sintetizatoarele nu plutesc risipite-n fundal ci vin la tine ca niște rachete ghidate.

Maturitatea ascultătorului

Am descoperit-o la o vârstă adultă, ceea ce înseamnă că am scăpat de tortura adolescenților care trebuie să aștepte ani de zile să se coacă și să le pice fisa la vreo fază. După câteva zile de ascultare intensă, și când spun intensă, asta înseamnă că a fost pusă în buclă de vreo cincisprezece ori pe zi, fiecare început adăugând încă un strat de sublim, de fiecare dată, dar de fiecare dată, după câteva zile senzația s-a stabilizat, semn că am atins apogeul și am intrat pe un platou de unde, din euforie, am putut să-mi îndrept un ochi critic și asupra versurilor.

Mi-a amintit de momentul ăla din liceu când am realizat că nu mai iubesc fata pe care credeam că o iubesc pentru totdeauna. Aceeași senzație de a înțelege că timpul schimbă totul, că ceea ce părea etern era de fapt doar un anotimp care trecea. 

Paradoxul schimbării

“People change, even though some people never do”, versul ăsta mi s-a întipărit în minte pentru că mi-a arătat perfect paradoxul relațiilor umane: toți ne schimbăm, dar cumva rămânem aceiași în greșelile pe care le repetăm.

Așadar nici versurile nu m-au dezamăgit. Piesa este perfect pop, versuri cu sens, producție minunată, refren teribil. Este triunghiul echilateral, în care totul se întâlnește într-un punct, și bisectoarele, și înălțimile, și medianele, și mediatoarele. Asta este “Seasons” și evident, pe scara macro, și altele ca ea, poate “Shout” de la Tears For Fears, “Thriller” sau “In Your Eyes” de la The Weeknd.

Herring a vorbit despre piesă și a descris-o ca fiind despre experiența umană în sensul ei profund, dragoste, renunțare, învățarea din greșeli. Mai mult, rezumă o relație cu năbădăi în două fraze: “am încercat să o fac să se schimbe, astfel încât să mă iubească. Am încercat să mă schimb, până mi-am dat seama că nu pot face asta”, zice el. Sună a neputință, dar nu-i chiar așa.

Teatrul anotimpurilor

Povestea din piesă se desfășoară ca la teatru, cu două personaje principale: Iarna (Răul, Durerea, Întunericul) și Vara (Iubirea, Soarele, Lumina). Iarna iubește vara, vara o acceptă, piesa începe cu un ton pozitiv care te face să crezi că totul va fi bine. Dar pe măsură ce avansezi, asiști la o transformare subtilă, răul se extinde și acaparează vara, iar sfârșitul piesei devine sărbătoarea distrugerii ei. 

Să mai iau un vers, “And I was hoping you would stay”. El maschează disperarea-n optimism, iar “a pretty face” depășește descrierea fizică și arată tot ce este frumos și fragil în iubire. 

“But as it breaks, the summer will wake” continuă despre ciclurile existenței, iar sensul versului, dar și al piesei, este asemănător cu alte cântece care se ocupă de relații. Fleetwood Mac cu “Never Going Back Again” vorbește despre aceeași imposibilitate de a reconstrui ceva odată distrus, iar Joni Mitchell în “Both Sides Now” îmi dă același sentiment de maturizare dureroasă prin prisma timpului. The Cure cu “Close to Me” are o atmosferă similară de intimitate pierdută, în timp ce chiar și “Mad World” de la Tears for Fears (sau versiunea lui Gary Jules) îmi transmite senzația aia de singurătate care vine odată cu realizarea că timpul schimbă totul în jurul tău.

Memoria ca editor

Când Herring cântă “Will crave what has gone / Will crave what has all gone away”, descrie un comportament reflex, iar “gone away” mă duce cu gândul că valoarea lucrului pierdut se naște din absență, vrei ceva când nu mai e, pentru că lipsește din ecuație. Poate fi chiar trecutul, iar aici miroase de la o poștă a dependență.

Versurile astea sunt foarte bune pentru că surprind exact mecanismul prin care memoria rescrie istoria. Și mă gândesc și-n cazul meu, la lucrurile rele care mi s-au întâmplat, că versiunea pe care mi-o amintesc e întotdeauna mai bună decât cea care s-a pretrecut real. Timpul șterge unele lucruri ca o gumă.

Și din nou la personajele din piesă, Iarna iubește de fapt gustul și sentimentul de a distruge Vara. Versul final al cântecului, ”‘Cause I’ve been waiting on you”, cam face cu ochiul spre următoarea victimă, e chemarea unei alte persoane, o altă Vară de nimicit. Pentru că anotimpurile se schimbă și întotdeauna va exista o altă vară care să aștepte să fie distrusă.

Contradicția salvată

E fascinant cum piesa reușește să fie în același timp devastatoare și reconfortantă. Muzical, totul e construit să te facă să te simți bine, melodia e catchy, ritmul te ține prins, producția e caldă și învăluitoare. Dar textul îți spune o poveste despre autodistrugere și cicluri toxice. Primești cu piesa o scrisoare de despărțire scrisă fumos, de mână, cu cerneală roz pe hârtie parfumată, unde pe prima pagină sunt întinse și vreo trei lacrimi. Contradicția face ca piesa să fie și mai puternică pentru că te prinde cu garda jos, te relaxezi datorită muzicii și apoi textul îți dă lovitura finală.

Herring a spus că piesa e despre incapacitatea de a schimba pe cineva sau de a te schimba pe tine pentru acel cineva, dar muzical transmite și resemnarea în fața acestei realități. Sintetizatoarele nu-s furioase, furtunoase, frustrate, sună aproape a acceptanță, de parcă ar spune “asta e viața, așa e natura umană”. Suntem într-o tristețe matură, nu într-o dramă adolescentină.

Imposibilitatea explicației

Problema cu piesele ca “Seasons” e că devine imposibil să le explici altora de ce sunt speciale. Încerci să le pui prietenilor, aștepți să vadă lumina, iar ei zic “e ok, dar nu înțeleg obsesia”. E ca și cum ai încerca să explici cuiva de ce îți place un anumit parfum, poți să descrii toate notele, toate ingredientele, dar până la urmă fie îl simți, fie nu.

Am încercat să explic “Seasons” la cel puțin zece persoane diferite, i-am dat play chiar și la radio, cu tot cu niște explicații sumare, ce-i drept. Prima metodă a fost cea tehnică, sintetizatoarele, producția lui Chris Coady, vocea lui Herring care intră perfect. Ochii lor s-au opacizat după vreo treizeci de secunde. A doua metodă a fost aia emoțională, despre cum piesa te lovește, îți dă um pumn în plex, despre sentimentul pe care îl ai când asculți refrenul. Reacția standard: “ah, ok, înțeleg”. Dar nu, nu înțeleg, pentru că dacă ar înțelege ar pune piesa pe repeat și ar simți la fel.

Cea mai frustrantă experiență a fost cu un prieten care asculta numai indie rock și care mi-a zis că sună “prea comercial”. I-am explicat că perfect pop-ul nu înseamnă neapărat comercial, că aici avem de-a face cu artă care se întâmplă să fie și accesibilă. Mi-a răspuns că dacă e atât de bună de ce nu a fost mare hit. Gizăs, încerci să explici cuiva de ce The Beach Boys “Pet Sounds” e genial și el îți răspunde că “Good Vibrations” a avut mai mult succes decât albumul întreg. Which is true.

Apoi e categoria celor care “o cunosc de pe TikTok” și care cred că au înțeles totul pentru că au auzit primul refren de douăzeci de ori. Le explic despre straturile de sensuri, despre cum finalul deconstruiește tot ce pare romantic la început, iar ei îmi zic că “analizez prea mult” o piesă pop. De parcă analizarea ar strica frumusețea, de parcă înțelegerea ar dilua emoția în loc să o amplifice.

Cel mai greu e să explici de ce o piesă care vorbește despre eșec și autodistrugere te face să te simți mai bine. Sună masochist explicat cu voce tare, dar când asculți “Seasons” nu te simți deprimat, te simți înțeles. E diferența dintre a fi singur cu problemele tale și a realiza că altcineva a trecut prin același infern și a reușit să facă artă din el.

Universalitatea durerii personale

Nu prea mi-a ieșit nici cu citate din reviste, stai, caută, tradu. Time Out a scris că este “o plângere uimitoare de dor de dragoste, îmbrăcată inevitabil în experiență”. Pentru mine, descrierea asta îmbracă perfect piesa și transformă sensul versurilor, despre durerea personală, în ceva care rezonează universal. Cum naiba să nu fii trăit așa ceva, pentru că rar găsești o piesă care să-ți spună povestea ta fără să te fi cunoscut vreodată pe tine. Majoritatea pieselelor de dragoste sunt fie prea specifice, fie prea generice. “Seasons” le face pe amandouă, e foarte personală, e despre o relație anume, despre doi oameni reali, dar e și complet universală, pentru că vorbește despre mecanismele pe care le folosim cu toții ca să ne rănim și să fim răniți.

Herring cântă despre dragoste ca să documenteze cum se destramă, cum se transformă în ceva toxic și repetitiv. El construiește cea mai frumoasă cutie din lume ca să pună în ea o bombă cu ceas. Structura muzicală e atât de frumoasă încât îți vine să dansezi pe versurile alea sinistre și, da, e o contradicție, și, da, tocmai asta face totul și mai puternic.

Piesa este devastatoare și reconfortantă în același timp, ceea ce am descoperit după ce am trecut de faza de ascultare intensă de la început și când realizezi e aproape imposibil să nu cazi în sentimentalism. Herring a găsit formula perfectă: muzica mi-a spus că totul o să fie bine, un ochi râde, textul că o să fie nasol, un ochi plânge, iar eu am rămas prins în mijloc, acceptând ambele adevăruri.

“Seasons” este o dovadă că pop-ul perfect poate să apară din senin, că poate avea o substanță profundă, că poate să mă facă să-mi pun întrebări și să înțeleg că unele piese vin în viața mea exact când am nevoie de ele, chiar dacă nu știu că am nevoie.