Sebastian Spanache Trio || A Pasha’s Dream
Stim cu totii ca un pasa are legatura cu Imperiul Otoman si era un fel de guvernator al provinciilor turcesti sau al pasalicurilor. In fine, era un fel de boier, sau mosier cu vaza si respectat in comunitate, supervizorul bogatiilor teritoriilor cucerite si de obicei un tip responsabil.
Trio-ul de jazz melodic contemporan condus de pianistul Sebastian Spanache isi denumeste cel de-al doilea disc Abstinenta unui Pasa – A Pacha’s Abstinence. Cei trei baieti din Timisoara sunt responsabili. Fac un jazz bogat in melodicitate, cu pasiune.
De la primele acorduri ai spune ca este un titlul foarte potrivit, pentru ca piesa care da numele discului are acorduri si influente clar orientale. Este un soundtrack cult pentru O Mie si Una de Nopti de fum si lichior dintr-un beci din New Orleans unde emigranti balcanici deapana amintiri de acasa si coloreaza atmosfera capitalei jazzului cu exotism delicat.
Sixty Five, cantecul pe care trio-ul apeleaza la o voce feminina are veleitati clasice si nu este deloc departe de vocal jazz pop. Aceasta pana la outro-ul care aproape ca ma duce cu gandul la tango, sau mai realist, sa ii spunem latin jazz apasat. Piesa asta este densa si lunga, cu o constructie departe de a fi monotona, dar totusi aglomerata. Mirrors este la randul ei o compozitie foarte lunga si plina de armonii si linii melodice. Jazzul are intr-adevar o traditie centenara de solo-uri si improvizatie extinsa, la sentiment, unde nu se tine cont de rabdarea ascultatorului, ci acesta este luat de val si pierde notiunea timpului alaturi de instrumentistul care performeaza. Un fel de tortura la care si tortionarul si victima sunt cu zambetul pe buze si discuta in acelasi timp despre Stockholm. Chitara de pe melodia Fumul si Oglinzile este parca un cantec de lebada al instrumentului, care este ucis sau asasinat, cum preferati. Trebuie demonstrat ca fiecare coarda are o infinitate de posibilitati si sunetele pe care le genereaza nu pot fi numarate decat de Rain Man sau de A Beautiful Mind. Urmatoarele piese sunt de asemenea lungi si cristaline, des se ajunge la o durata de peste zece minute si fiecare piesa are momentele ei, majoritatea agreabile si virtuoase. Sunt momente in care il aplaud pe tobosarul Radu Pieloiu pentru groove-ul excelent in care impacheteaza ideile lui Sebastian Spanache. Sunt si pasaje in care caldura si naturaletea este contagioasa in cazul liniilor de bass ale lui Csaba Santa.
Pot spune ca in ciuda numelui cu conotatii orientale, totul (inclinatia “folclorica” mai exact) se opreste la prima piesa, iar restul discului este o pista falsa catre un jazz prelung si asfixiant, unde melodia troneaza si dicteaza tiranic. Vreau sa ii felicit pe baieti pentru reusita de a-si canta muzica in afara granitelor tarii si pentru faptul ca inspira romanii sa faca jazz. Parca isi flutura steagul sau stindardul de neo-jazz de inspiratie scandinava pentru cunoscatori, dar inofensiv, fara sa ii provoace prea mult sa isi iasa din zona de confort.
Ma mir ca nu am apucat sa ascult discul asta lansat din aprilie, dar dupa o indelungata ignoranta a jazzului romanesc va promit cel putin inca o recenzie a acestui gen fecund si pasional in the City of Timisoara.
https://soundcloud.com/sebastian-spanache-trio/park-2014