Serge Gainsbourg, sindromul francez
Franța suferă cumplit de sindromul Serge Gainsbourg. La 64 de ani de la debut și la 30 de la moarte, omul continuă să fascineze, să provoace.
Cine este Gainsbourg?
Este ca Apple, în jurul său s-a dezvoltat o intreagă industrie orizontală. În fiecare an, în Franța, se mai fac câteva pariuri despre cine va fi următorul Serge Gainsbourg, chiar dacă nefericitul are doar o piesă și asta îl apasă enorm.
Din toată hoarda asta, singurul care a putut să se apropie cât de cât de maestru este Benjamin Biolay. Pornind de la albumul Histoire de Melody Nelson (de departe cel mai bun, influent, de fapt un magnus opus al lui Serge) Benjamin și-a făcut conștiincios lecțiile. După Rose Kennedy părea că nimic nu-i poate sta în cale în cursa de a-l ajunge pe Serge Gainsbourg. Numai că, pe drum, lucrurile se mai schimbă.
Din punct de vedere muzical, Biolay este minunat, vocea lui este peste cea a maestrului, știe să combine stilurile și să-și conserve identitatea, aia de artist mereu îndrăgostit de Leonard Cohen, Alain Souchon și, evident, Gainsbourg.
Cam ăsta este!
Ăsta bătrânu’ nu are doar muzica de partea sa. Are atitudinea aia pe care nici un epigon nu a reușit s-o atingă, o atitudine de olimpian, una organică, nu de impusă de vreun consilier de imagine sau marketing. Numai gândiți-vă la scena în care îi spune lui Whiteny Houston, în direct, că vrea s-o fută, după care își aprinde relaxat o țigară.
Sau la faza în care, tot în direct, dă foc unui bilet de 500 de franci.
Lucrurile astea nu se mai pot repeta, fie că televiziunile nu mai vor să riște, fie că artiștii sunt din ce în ce mai castrați. Dar nici măcar asta nu-i cel mai grav, ci faptul că în albumele noi nu mai găsim atâtea referințe.
Histoire de Melody Nelson dezvăluie teme excelente pentru rock, în primul rând pentru rock, dar și pentru stiluri la care în 1971 nici nu te gândeai, cum ar fi hip-hop sau trip-hop.
Moștenirea
Urmele lui Serge Gainsbourg pot fi cu ușurință detectate în hip-hop-ul american din anii ’90. Apar sample în melodii ale lui Busta Rhymes, Nas sau Wu Tang Clan. Iar în anul morții lui Gainsbourg, 1991, De La Soul a folosit două eșantione (evit samplă) pentru albumul lor De La Soul Is Dead.
Serge Gainsbourg a influențat într-un mod clar și trip-hop-ul (Massive Attack și Portishead îl citează explicit printre influențe). Și bulgărele nu s-a oprit aici, nume notorii din dream pop ca Tame Impala și Beach House îl citează și ele.
În străinătate, el este adesea redus la Je t’aime ... moi non plus, lucru atât de nedrept. Dar pentru cunoscătorii muzicii el este creatorul lui Melody Nelson. Beck a prelevat (extras) foarte mult din acel album pentru propria sa capodoperă Sea Change, din 2002. Profunzimea existentă pe discul lui Gainsbourg este irepetabilă și de asemenea aproape imposibil de replicat. Suprapunerea dintre trupa rock și orchestra simfonică este comparată de Beck cu o căsătorie sau cu una dintre cele mai bune alianțe muzicale existente.
Inovația reală în muzicală este din ce în ce mai rară și ne duce, inevitabil, la reaprecierea unor discuri magnifice. Care nu-s apărute ieri, ci acum 30, 40 sau, ca în cazul lui Histoire de Melody Nelson, acum 50 de ani.
