Soarele strălucește în camera 7, etaj 3: amintiri din Brașov, vara lui ’87

O melodie poate declanșa, de cele mai multe ori, o avalanșă de amintiri cu o precizie mai mare decât orice jurnal sau fotografie. Pentru mine, “The Sun Always Shines on T.V.” înseamnă Brașov, iulie 1987, Sesiunea Națională de Comunicări Științifice pentru elevi, dar mai ales o cameră de cămin, un casetofon, patru băieți și un sentiment ciudat că, pentru câteva zile, lumea noastră de liceeni devenise ceva mai mare și mai liberă.

Camera era la etajul trei al căminului liceului Tractorul. Spațiu modest, cu mobilier din PAL scorojit, saltele tari ca tabla de șah și o fereastră care dădea spre o curte prăfuită, unde elevi din toate colțurile țării mai palmau pe ascuns câte o tigară. În cameră, patru paturi, un dulap care se închidea doar dacă-i trăgeai un șut și o masă joasă, improvizată din două scaune și o scândură, pe care stătea mândru casetofonul nostru, un model vechi, dar funcțional, care înghițea cam orice casetă.

Într-una din după-amieze, în timp ce lumina tremura pe perdeaua gri-murdar, am pus pentru prima oară caseta cu A-ha. În zilele alea am ascultat toată discografia trupei, 2 albume, cu sfințenie. Era o evadare din cămin, din comunism, din tot.

Masa se lua în sala de sport, o sală mare, rece, cu ferestre înalte și o acustică ce amplifica până și clinchetul lingurii în farfurie. Mâncarea? De poveste, dar nu în sensul bun. Ciorba era o apă chioară, tulbure, în care pluteau trei fire de morcov și un strat de grăsime suspectă. Glumeam că sigur spălaseră șosete în ea și nu păreau noi. Felul doi era un terci cu iz de carton și rareori vedeai o urmă de carne. Era ca un experiment alimentar eșuat. Ceaiul de dimineață? Cald, dar înțepător, cu o aromă ușor chimică. Se vorbea în șoaptă că pun bromură în el, “să țină hormonii sub control”, cum spunea râzând un coleg din Cluj.

Și totuși, nimic din toate astea nu ne-a stricat vacanța. Ba dimpotrivă. Lipsurile deveniseră un fel de condiment al poveștii. Ne-am strâns în jurul muzicii, al glumelor, al sentimentului că facem parte dintr-o generație care vrea mai mult: mai multă libertate, mai multă lumină, mai multă lume. Și, dacă s-ar fi putut și un pic mai multă carne în farfurie.

Discutam noaptea, pe întuneric, întinși pe paturile alea tari ca betonul turnat cu nădejde, despre tot ce ne trecea prin cap: muzică, filme, gagici, viitor, cât brom avea ceaiul și dacă, în caz de război, ciorba de la cantină ar putea fi clasificată ca armă chimică. Râdeam cu poftă, probabil mai tare decât permitea regulamentul, dar supraveghetorii păreau resemnați: știau și ei că adolescența nu se “stinge” cu stingerea, nici nu se culcă la comandă, decât poate dacă-i pui mai multă bromură în ceai.

În fiecare seară din casetofonul nostru pornea din nou vocea magnetică: “Touch me / How can it be? / Believe me / The sun always shines on T.V.”. Și credeam. Of, cât de tare credeam.

Era declarația unei generații care habar n-avea ce e libertatea, dar o presimțea, o ghicea printre rândurile cântecelor, în posterele din Bravo tăiate cu grijă, în emisiunile de la sârbi prinse cu antena învelită în staniol, în emisunile radio de la Europa Liberă. Visam cu ochii larg deschiși, la lumea de afară, reală, dar nimic nu părea să se schimbe, ciorba rămânea la fel de chioară, ceaiul tot cu gust de laborator, iar sala de mese mirosea a coji de cartofi uzi.

Dar în camera noastră, unde casetofonul era rege, iar casetele cu A-ha erau Constituția nescrisă, soarele chiar strălucea. Nu pe televizor, ci pe fața noastră transpirată de vară, pe râsetele noastre, pe planurile ridicole pe care le făceam despre cum o să fim mari și liberi și o să mergem la concerte “afară”, fără viză.

Adevărul e că, oricât de mult ar fi încercat regulamentul intern să ne uniformizeze, să ne tragă peste suflet o pătură gri de cumințenie colectivă, ceva tot scăpa printre degete. Muzica, de exemplu.

Pe A-ha îi știam deja de ceva vreme. Prima dată am auzit “Take On Me” în ’85, în perioadele de practică, în atelierele din strada Justiției, vis-a-vis de Mănăstirea Antim, când eram repartizați strategic la diverse ateliere, teoretic ca să învățăm o meserie, practic ca să devenim buni la mânuit pila. Casetofonul era mono, băgat pe furiș în vestiar sau, după caz, în budă, locul cel mai sigur pentru audiții clandestine. Ascultam în reluare refrenul care urca sus, sus de tot, ca și cum Morten Harket încerca să iasă din comunism pe falset.

A-ha era un portal. Și nici nu conta că videoclipul l-am văzut abia ani mai târziu, la un televizor alb-negru care prindea sârbii dacă băgai furculița-n antenă. Noi îl imaginam deja: cadre dinamice, băieți frumoși și motociclete. În timp ce, în realitate, noi ascultam hitul mondial stând pe capacul rece al unei bude comuniste, ronțăind covrigii calzi luați de la doi pași de ateliere.

La momentul Brașov, în iulie ’87, “The Sun Always Shines on T.V.” nu era pentru mine o piesă cu semnificații filozofice despre realitate, iluzie, singurătate sau natura duală a existenței umane în era imaginii. Neehh. Era o melodie care suna incredibil de bine într-un casetofon mono, într-o cameră de cămin suprapopulată, cu pereți galben-spălăcit. 

În fond, aveam și altceva pe cap. Cunoscusem o fată din Brașov. Elevă la Șaguna. Frumoasă, cu ochii mari, calzi, Simona. Am avut un soi de relație romantică, exagerz, de unde atâta relație în 5 zile? Vorbeam despre poezie (ea era cu Bacovia, eu mă prefăceam că-l citesc pe Nichita), despre mașini radiocomandate (singura formă de viteză permisă în regim) și despre muzică.

Eu, timid. Genul de timid care se blochează când îi vine rândul să vorbească și recită versuri de melodii în loc de complimente. N-aveam curaj să-i spun ce simțeam, dar îi povesteam cu pasiune despre cum funcționează servomecanismul la un buggy electric și cum vocea lui Morten Harket atinge note pe care fizica nu le aprobă oficial.

Pe atunci, “The Sun Always Shines on T.V.” mi se părea pur și simplu frumoasă. Nobilă. Cu sunet bogat, cu refrenl care parcă te ridica ușor de pe patul tare de cămin și te plimba prin altă lume. Nu înțelegeam ce înseamnă. Nu simțeam ironia titlului. Nu mă gândeam că soarele ăla de pe ecran e, de fapt, un simulacru menit să ascundă cenușiul cotidian. Tot ce știam era că, în momentele alea, în care îmi bătea inima ca în filmele de la Telecinemateca, piesa se potrivea perfect cu ce nu aveam curaj să spun.

Clipul, desigur, vine să susțină ideea, continuarea povestii din “Take On Me”, cu Morten încă prins între real și fantastic, între desen animat și carne. Și apoi scena cu manechinele, o orchestră inertă a aparențelor, un fel de glumă vizuală amară despre imaginea fără substanță.

Dar toate astea au venit mai târziu. La Brașov, în 1987, “The Sun Always Shines on T.V.” era o piesă pentru o timiditatea adolescentină, pentru primele frici tandre și primele întâlniri cu o frumusețe care nu cerea nimic. Era un cântec care ne plăcea, ne emoționa și ne făcea să visăm.

Iar dacă azi piesa mi se pare profundă, sofisticată, plină de sensuri duale și subtexte filosofice, adevărul e că, în acel moment, era pur și simplu despre mine și Simona.

Abia mai târziu, cu anii și cu un strop de luciditate amară, genul care vine când înveți să-ți faci singur cafeaua și să-ți plătești impozitele, am început să înțeleg ce spune cu adevărat piesa. Atunci, la Brașov, era banda sonoră a unei emoții platonice și a unei timidități cronice. Azi însă, cu ochii unui adult care a prins și alb-negru și full HD, “The Sun Always Shines on T.V.” mi se arată altfel: ca o metaforă pentru evadare, iluzie și speranță fabricată la voltaj constant.

Melodia a fost scrisă, ironic sau nu, într-o zi mohorâtă, într-o cameră de hotel din Anglia. Doi dintre membrii trupei A-ha se uitau la televizor, iar unul dintre prezentatori a spus, sec, dar profetic: “Azi este o zi ploioasă, dar, ca întotdeauna, soarele strălucește la televizor.” O frază care ar fi trecut complet neobservată într-o zi obișnuită, dar care, în mintea unui artist, a devenit punctul de plecare pentru un cântec.

Ce putem înțelege de aici? Că piesa nu e, de fapt, despre televiziune. Sau, mai bine zis, nu doar despre ea. E despre felul în care televiziunea, imaginea, iluzia, toate aceste ecrane lucioase, vin să acopere o realitate prea ternă, prea rece, prea chioară (ca ciorba de la cămin). Televiziunea devine viață alternativă, un panou solar artificial care luminează acolo unde soarele real a refuzat să apară.

Și clipul piesei duce ideea mai departe. Continuare directă a poveștii din “Take On Me”, ea devine epilogul vizual și emoțional al evadării fantastice în care Harket se zbate între două lumi: una desenată, plină de tensiune și dorință, și cealaltă, umană, rece, dar palpabilă. Clipul se deschide acolo unde “Take On Me” se termină: cu momentul de ruptură, când realitatea îl trage înapoi și desenul începe să se estompeze. Apoi, trupa apare într-o catedrală plină de manechine, o altă metaforă vizuală pentru prezența, imaginea, vidul perfect aranjat.

Melodia reușește să fie simultan o baladă electronică, un imn romantic și o meditație asupra onestității. Dualitatea din versuri este susținută stilistic, synth-pop-ul rece e umanizat de vocea lui Harket, care nu cântă, ci cere, cu disperare elegantă, să fie crezut.

“Touch me / How can it be? / Believe me / The sun always shines on T.V.”

Să fie deci piesa un manifest despre dependența noastră de televizor? Categoric nu. Televiziunea e doar decorul, fundalul simbolic. Adevăratul mesaj e despre om. Despre nevoia disperată de conexiune, de sens, de prezență reală într-o lume în care totul pare simulacru.

Versurile vorbesc, de fapt, despre dorința de a găsi pe cineva cu care să rezonezi. Cineva care să te primească, să te accepte, să te țină în brațe atunci când totul pare fals. Asta nu are legătură cu telecomanda, ci cu vulnerabilitatea umană.

Un exemplu puternic în acest sens este versul: “Please don’t ask me to defend / The shameful lowlands of the way I’m drifting gloomily through time.” Aici, vocea devine strigăt, rostit cu o luciditate. Nu mai e lamentație romantică, nici introspecție filosofică. E, pur și simplu, o implozie personală, un om care recunoaște că s-a lăsat dus de viață, fără direcție, fără sens, și care nici măcar nu mai încearcă să se justifice pentru asta.

“Don’t ask me to defend…”, pentru că nu pot. Pentru că nici eu nu înțeleg de ce. A cere o explicație ar însemna să presupui că există un plan, o alegere, o vină. Dar uneori nu e nimic din toate astea. E doar alunecarea lentă în ceea ce Harket numește cu o poezie tragică “the shameful lowlands”, o zonă joasă, în care te miști încet și fără glorie.

Versul are o greutate aproape biblică, dar spusă cu voce de om obosit, nu de profet. E un moment de sinceritate în care nu te mai ții drept, nu mai mimezi forță, ci recunoști, cu o eleganță aproape rușinată, că te-ai rătăcit. Că te pierzi și că n-ai nici energie, nici chef să explici de ce.

E rugămintea celui care nu vrea compasiune. Vrea un soi de “lasă-mă așa, nu-mi analiza tristețea, că mă doare și mai tare”. E momentul în care sinceritatea e singura apărare posibilă împotriva golului care se cască în interior.

Și cât de ironic devine acest vers dacă ne gândim că totul se petrece pe fundalul unui ecran care strălucește perfect. Lumea de afară merge mai departe, colorată, coerentă, plină de promisiuni bine luminate, în timp ce înăuntru, în intimitatea invizibilă a celui care cântă, totul se destramă.

Aici, piesa devine un jurnal emoțional al unui om care își asumă rătăcirea. Un fel de a spune: ”alunec, da, e rușinos, dar e rușinea mea și nu-mi cere să îl explic, că n-am cuvinte.”

Iar faptul că această piesă a apărut într-o epocă în care televiziunea abia începea să își întindă tentaculele în viața personală, ne face să înțelegem și mai limpede că titlul nu vorbește despre ecrane, ci despre priviri. Despre ochii în care sperăm, uneori absurd, să vedem lumina.

Și uite-așa, cu versuri dureros de sincere și o estetică sonoră impecabilă, A-ha ne-a livrat o piesă pop care nu se învechește. Pentru că, dincolo de synth-uri, refrene și clipuri cu manechine, rămâne o voce care șoptește ceva ce fiecare am simțit, măcar o dată, într-o cameră cu lumina stinsă:
“Nu mă întreba de ce, nici eu nu știu, dar e adevărat.”

După ce ai descoperit că “The Sun Always Shines on T.V.” e o metaforă a iluziilor cotidiene, începi să zărești cât de bogată e în referințe culturale și simboluri ascunse. E ca și cum piesa, dincolo de povestea ei personală și universală, s-ar fi hrănit din literatura, arta și filosofia vremii, din anxietățile și idealurile unei generații în căutare de sens.

De exemplu, clipul, cu manechinele care înconjoară trupa este un decor estetic ci o aluzie subtilă la singurătatea și înstrăinarea individului în lumea modernă. Manechinele, statice și fără viață, sunt o metaforă clară pentru modul în care societatea, mass-media sau chiar tehnologia pot transforma oamenii în simple obiecte, în imagini goale, fără suflet. 

Un alt vers emblematic, “I believed I could stay awake / And not give myself away”, pune reflectorul pe fragilitatea acestei încrederi. E un autoportret liric al omului modern, care speră că se poate proteja de emoții, că poate rămâne treaz, lucid, neatins. Doar că, și aici stă frumusețea tragică, chiar speranța asta îl trădează. Pentru că în dragoste, în conexiune reală, “a nu te da de gol” e același lucru cu “a nu fi deloc acolo”.

Mai mult, temele de singurătate și căutare a conexiunii emoționale din versuri au o rezonanță clară cu poezia melancolică nordică, o literatură care vorbește adesea despre distanță, dor, fragilitatea umană și speranța care luminează întunericul. De fapt, vocea lui Morten Harket, cu intonația caldă, dar încărcată de o melancolie discretă, cantă despre tensiunea dintre lumină și întuneric, atât de prezentă în cultura nordică.

Pe de altă parte, mesajul despre “soarele care strălucește mereu la televizor” poate fi interpretat ca o critică socială subtilă, specifică anilor ’80, când televiziunea devenea din ce în ce mai dominantă în viața oamenilor. Într-o epocă a controlului informației și a propagandei masive, piesa pune în oglindă o lume în care imaginea și realitatea încep să se confunde, iar adevărul devine un spectacol de lumini și umbre. Asta aduce în discuție și discursul postmodern despre simulacru, popularizat mai târziu de filozofi care vorbeau despre “hiperrealitate”, o stare în care copia devine mai reală decât originalul.

Și dacă mai aveam vreun dubiu că piesa nu e despre ruptură interioară, e suficient să ascultăm versul: “I cannot believe what I see / All I see is you and me”, un paradox perfect, într-o piesă care jonglează cu iluzia și prezența ca un prestidigitator sentimental. Realitatea, așa cum o știm, cu detaliile ei banale, mobilierul fix, știrile de la ora 5 și zgomotul de fundal al lumii, se comprima brusc într-un cadru hiperconcentrat: doar “tu și eu”, fără alt decor, fără rest.

Nu e o metaforă grandioasă despre iubire eternă. Din contră, e o revelație claustrofobă. O cameră, în care tot ce nu e “noi” se topește în neant. Nu mai există context, oraș sau calendar. Doar doi oameni care stau față în față, prea aproape ca să se poată minți, prea departe ca să se atingă cu adevărat.

Televizorul, dacă mai e aprins, e acolo doar ca să umple pauzele dintre două tăceri. Și el, bietul, își face treaba: luminează camera cu un soare fals, stabil, repetitiv, în timp ce între cei doi, soarele adevărat, cel din priviri, din cuvinte, din atingere, abia pâlpâie. Sau poate n-a fost niciodată acolo.

Pentru că ce se vede, în realitate, e reflexul iubirii. Două siluete obosite de propriile proiecții, care încep să înțeleagă, încet, că s-au iubit poate mai mult în mintea lor decât în fapt. Și exact în asta stă tensiunea versului, în conștiința lucidă că între “you and me” nu e neapărat un drum comun, ci doar o oglindă în care fiecare încearcă să-l vadă pe celălalt, dar se întâlnește tot pe sine.

Și-atunci, ce mai rămâne? Un ecou al unei promisiuni care nu s-a concretizat, o legătură care, paradoxal, e atât de strânsă încât devine sufocantă. Poate de aceea totul se estompează în jur. Când nu mai poți fugi în lume, fugi în celălalt și dacă nici acolo nu găsești loc, începi să te dizolvi.

Asta e drama din versul ăsta simplu. Nu că “all I see is you and me”, ci că poate… atât a fost de văzut și nimic altceva.

În fine, stilul muzical, synth-pop cu accente orchestrale dramatice, rezonează cu tendințele muzicale ale epocii, când artiștii experimentau cu tehnologia pentru a crea pe de o parte un sunet futurist, iar pe de altă parte pentru a exprima emoții profund umane, paradoxal de autentice. Combinația arată perfect dublul sens al piesei: o lume artificială, construită pe tehnologie, dar animată de dorințe și sentimente reale.

Toate referințele culturale și simbolice nu sunt doar simple ornamente, ci sunt atent țesute în structura piesei, dându-i profunzime și complexitate. Și tocmai complexitatea se reflectă și în construcția muzicală a “The Sun Always Shines on T.V.”, care devine un personaj în sine, cu momente dramatice, tensiuni și eliberări, un dialog subtil între elementele electronice și emoția vocii lui Morten Harket.

Piesa începe cu o introducere orchestrală grandioasă, care pare să pregătească terenul pentru ceva mai mult decât un simplu hit pop. Secvența orchestrală este o punte care leagă lumea idealizată a imaginației de realitatea dură ce urmează în versuri. Aici se simte influența muzicii clasice, adusă într-un context pop, ceea ce oferă piesei o aură de solemnitate și emoție intensă.

Pe măsură ce intră sintetizatoarele, sunetul devine mai modern, cu tonuri pulsatice și uneori aproape mecanice, care caracterizează synth-pop-ul anilor ’80. Ritmul este ferm, dar nu agresiv și ține piesa într-o tensiune controlată, care arată lupta dintre speranță și deziluzie din versuri. Tobele electronice și liniile de bass sunt precise și construiesc un sunet ce funcționează ca o cutie în care emoțiile sunt păstrate sub presiune, gata să explodeze în refren.

Și atunci apare vocea lui Morten Harket, care contrastează puternic cu fundalul electronic. Este caldă, expresivă, uneori vulnerabilă, alteori puternică, o voce care creează o stare. Combinația între vocea umană, cu toată imperfecțiunea și emoția ei și instrumentația rece, sintetizată, dă naștere unui paradox fascinant, o muzică care sună futurist, dar rămâne profund umană.

Refrenul este o explozie de energie melodic-emoțională: “Touch me / How can it be / Believe me / The sun always shines on T.V.”, fiecare cuvânt e împins cu o forță care te face să simți intens dorința și fragilitatea personajului din piesă. Este momentul în care muzica și mesajul se întâlnesc perfect, iar ascultătorul este tras în această poveste de singurătate, speranță și căutare.

Practic, “The Sun Always Shines on T.V.” funcționează ca un tot unitar în care fiecare element muzical, de la aranjament și producție până la interpretare, este gândit să sublinieze și să amplifice temele piesei. Pe lângă un hit pop catchy, este o melodie care te invită să simți, să gândești și să visezi, exact ca acea generație care, într-o cameră de cămin din Brașov, asculta cu sufletul la gură un cântec care încă nu știa cât de adânc avea să-i pătrundă în minte și inimă.

Mă întoarc, inevitabil, acolo unde totul a început: în camera aia mică și înfiorător de comună din căminul liceului Tractorul din Brașov, în mijlocul unei veri care părea să aducă mai mult decât o ciorbă chioară și un ceai cu gust suspect.

Acolo, între cei patru pereți care au auzit râsete, glume și povești stângace despre poezie, mașini radiocomandate și, bineînțeles, muzică, am cunoscut-o pe Simona de la Șaguna. O fată care pentru mine a rămas un soi de enigmă adolescentină, cu care am împărtășit conversații timide și nenumărate vise nespuse. Și, surpriză: n-am mai văzut-o niciodată după aceea.

Cât de poetic, nu? O relație romantică platonică, un fel de “a-ha”aa sentimental, în care cuvintele au fost mai mult despre poezie și mașinuțe decât despre cine știe ce flirt adolescentin.

Regretul? Oh, da, un regret cu parfum de ironie și un strop de cinism, ca gustul amar după o porția de ciorbă fără carne. Poate că ea nici măcar nu și-a amintit de mine prea mult sau poate eu sunt singurul care încă mai poartă în minte vara aia. Poate că, așa cum spune și piesa, “soarele strălucește mereu la televizor”, dar în realitate lucrurile s-au oprit acolo, în tăcerea unei camere de cămin din Brașov.

Și uite așa, în loc să trăim o poveste de dragoste demnă de hiturile A-ha, am rămas cu poezia citită pe înfundate, cu radiocomanda și cu melodia. Dar aici stă și farmecul piesei și al vremurilor, adică în amestecul bizar de speranță și deziluzie, de dorință și realitate dură, unde tot ce nu s-a întâmplat rămâne la fel de viu în memorie, alături de vocea lui Morten care zice, aproape ironic, că “soarele strălucește mereu la televizor”.

Dar, măcar pentru o clipă, ne-am permis să visăm și poate că asta e tot ce contează.