The Atlas Underground Fire – Tom Morello

Tom Morello este unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai ultimilor 30 de ani. El a devenit cunoscut alături de trupa Rage Against the Machine, după care, alături de Chris Cornell, a făcand parte din supergroupul Audioslave. Apoi, Morello, alături de membrii Cypress Hill şi Public Enemy a înfiinţat proiectul “Prophets Of Rage”, iar dacă asta nu era suficient el a mai făcut parte din trupa de acompaniament a lui Bruce Sprigsteen însoţindu-l pe “The Boss” în turnee.

Tom a mai scos câteva albume solo sub denumirea de “The Nightwatchmen”, a înfiinţat trupa “Street Sweeper Social Club” alături de Boots Riley.

În ultimii ani s-a ocupat de “The Atlas Underground”, iar despre acest ultim proiect o să vorbim acum. Pe acest nou album, “The Atlas Underground Fire”, domnul Morello apelează la o gramadă de artişti invitaţi care participă din plin pe fiecare din aceste 12 piese.

Astfel, pentru început avem un cover după “Highway To Hell” în care solişti sunt Bruce Sprigsteen şi Eddie Vedder de la Pearl Jam, iar standardul albumului se ridică deja ridicat la un nivel galactic.

”Let’s Get This Party Started” are ca invitaţi pe cei de la Bring Me The Horizon, ”Driving To Texas” cu a ei melancolie beneficiază de aportul celor de la Phantogram, pe “Save Our Souls” îl găsim dând o notă hardcore piesei pe Denis Lyxzen solistul celor de la Refused, iar “The Achilles List” parcă aduce cel mai mult a ceea ce ştiam despre Morello, piesa avându-l în centrul atenţiei pe Damien Marley, copilul cel mic al regretatului Bob Marley.

Ultima piesă instrumentală de aproape 9 minute “On The Shore Of Eternity”, piesa scrisă împreună cu artista palestiniană Sama’ Abdulhadi duce albumul chiar într-o zonă cinematică şi techno/hipnotică, o zonă în care Morello nu a mai păşit până acum.

Virtuozitatea lui Tom se regăseste pe dinplin pe cele 46 de minute ale albumui, el încercând să lege cumva piesele între ele şi să le dea o direcţie, dar cred că diversitatea genurilor de pe acest material face ca treaba asta să devină grea, dacă nu chiar imposibilă.

Sunt piese bune şi sunt piese care încearcă să-şi găsească loc pe album.

Dar poate chiar asta e partea frumoasă a acestui material şi anume să-l vezi pe acest unic chitarist adaptându-se şi experimentând fără frica în zone unde nu şi-ar fi închipuit că va ajunge atunci când ani de zile în urmă striga alături de Zack De La Rocha, “Killing In The Name Of”.