“The Carpet Crawlers”, blues la 15 ani, oglindă la 55

Nu știam cine e Genesis, nu știam ce e un album conceptual și nu înțelegeam versurile de la “The Carpet Crowlers”.

Am crezut că e un blues. Așa o știam, așa o iubeam. Patruzeci de ani mai târziu, am reascultat-o. Nu mai era un blues, ci o fabulă despre viață. Ea îmi vorbește acum despre drumul anevoios al fiecăruia, îmi arată rutina ce ne transformă în “păpuși mecanice” și îmi dă speranța că, poate, într-o zi, voi găsi ușa către eliberare.

Am ascultat pentru prima oară “The Carpet Crawlers” într-o după-amiază liniștită din ‘85. Avem niște căști mari, cu potențiometre pe fiecare canal și ori de câte ori umblam la volum cârâiau ca dracu. Era foarte neplăcut, dar sunetul lor, când nu umblam la potențiometre, era superb, era cald, avea adâncime. Căștile îmbrăcau toată urechea și aveai o senzație de lume închisă afară. Exact așa, eu înăuntru, restul afară. 

Sunetul cald și straniu al piesei m-a legat de ea. Aveam senzația că pășesc într-un vis cu pereți moi și lumini stinse, iar versurile alea ciudate, dense, criptice, mi se întipăreau în minte fără să le înțeleg rațional. În plus, în aproape orice piesă lentă, vedeam atunci un bun motiv de a dansa un “bluz”.

„The Carpet Crawlers, apărută în 1974 pe albumul conceptual The Lamb Lies Down on Broadway al celor de la Genesis, e genul de piesă care te face să te întrebi dacă n-ai ratat cumva un curs opțional despre simbolism și inițiere. E lirică, e criptică, e plină de metafore care sună bine chiar dacă nu le înțelegi pe deplin, e ca o poezie pe care o tot recitești doar pentru că îți place ritmul. Versurile amestecă imagini poetice cu teme filozofice, toate așezate peste o muzică atât de calmă și precisă, controlată, aproape transparentă încât aproape că pare să plutească prin tine.

Albumul în sine e un fel de roman inițiatic psihedelic, spus de o trupă britanică care n-a pus frână nici la concepte, nici la metafore. Rael, un tânăr portorican din New York, pornește într-o aventură care nu seamănă cu nimic din ce ai putea planifica pe Google Maps. Ajunge într-o lume interioară care pare scoasă dintr-un vis ciudat cu mitologie urbană, în care se amestecă pericole, creaturi deformate și întrebări existențiale, nu știi niciodată exact ce e real și ce e simbol.

Povestea lui poate fi interpretată în fel și chip: ca un drum spre maturizare, ca o meditație despre suferință sau ca un proces de pierdere a ego-ului, ceva între terapie jungiană și rebirthing rock’n’roll. Rael trece prin spații deformate înghițite de forțe misterioase, tărâmuri subterane, întâlniri cu gemeni, mutații, femei care te salvează sau te distrug, forme care nu stau locului și frici care par să vină direct din ADN-ul uman. Te cam lasă cu ochii-n soare, dar într-un fel bun, genul ăla de confuzie din care ies revelații mișto.

Este un spectacol care provoacă gândirea, stârnește întrebări și te implică emoțional. Pe măsură ce se derulează, mesajele devin nu doar inteligibile, ci și palpabile. Piesa îți dă o senzație că ești acolo, că participi la o poveste care te pune pe gânduri.

Nimic din toate acestea nu putea să-mi treacă prin cap la aproape 16 ani. Nu aveam nicio noțiune pentru a putea înțelege și nici nu aveam de unde să aflu. Ghidajele noastre, ale celor mai mulți dintre noi, se făceau după alte repere, total subiective și depindeau de conjunctură. O asemenea piesă o încadram la “bluz”. Știu, blasfemie, dar așa mergea atunci, tot de era lent și se putea dansa în doi, “bluz” scria pe el.

“The Carpet Crawlers” vine cam pe la mijlocul albumului, în actul al doilea al poveștii, e un moment de respiro, dar nu din ăla relaxant, ci unul în care îți dai seama că lucrurile au devenit serioase. După tot haosul, fuga și coborârea continuă în adâncurile unui subconștient din ce în ce mai ciudat, Rael ajunge într-un coridor roșu, unde niște oameni se târăsc încet spre o ușă grea, ca într-un vis straniu cu ritualuri secrete și multă, multă neliniște.

Era o vreme în care lumea renunța discret la visul hippie, idealurile anilor ’60 păleau în lumina crudă a realității din ’74, cu politică, crize și un optimism tot mai greu de găsit. Iar piesa asta surprinde perfect momentul, e o meditație calmă, aproape sâcâitoare, despre cum te simți când ești blocat între ceea ce ai fost și ce ar trebui să devii, într-o lume care pare construită din uși masive și coridoare care nu duc nicăieri.

Anul 1975 a fost ca un mare semn de stop pentru o lume care tocmai ieșea dintr-un război care părea că nu se mai termină, Vietnamul închidea cortina. În loc de revoluții zgomotoase și marșuri pline de idealuri, generația tânără începea să se uite în oglindă și să se întrebe cine naiba e cu adevărat. Criza identității, inițierea spirituală și refuzul unei realități obisnuite deveneau subiectele preferate în muzică, literatură și artă, ca un soi de revoltă tăcută.

În peisajul ăsta, “The Carpet Crawlers” e o coborâre controlată, aproape meditativă, o plonjă într-un spațiu mental în care individul se târăște, literal și metaforic, către o ușă a transformării. Te supune la gândire și deschide discuția cu tensiunile tale sufletești.

Estetica asta nu era vreo extravaganță izolată, Genesis făcea parte dintr-un curent mai larg, un val progresiv care scotocea tot mai adânc prin temele mari și grele ale existenței. Pink Floyd, de exemplu, scotea în ’75 “Wish You Were Here”, un album despre absență, pierdere și acel tip de alienare pe care o simți în mijlocul unei mulțimi. În același an, David Bowie lăsa în urmă glam-ul și, în “Young Americans”, începea să se întrebe, mai pe funky și saxofon, ce mai înseamnă imaginea de sine într-o lume care tot apasă “refresh”.

Pe o rută ceva mai epică, dar cu destinații asemănătoare, Led Zeppelin în “Physical Graffiti” și Rush în “Caress of Steel” luau mitologia, inițierea și transcendența și le înfășurau în riffuri grele și versuri care sunau a poezie fantasy de liceu, dar într-un mod bun. Fiecare venea cu propria hartă, dar toți păreau să caute același lucru: sens, evadare și, poate, un pic de magie în mijlocul unui deceniu care devenea din ce în ce mai cinic.

Ideea că realitatea se destramă nu era rezervată doar muzicii cu piese de 7-8 minute și versuri criptice, era peste tot, în literatură, de exemplu, Philip K. Dick ne spunea, mai mult sau mai puțin subtil, că nu putem avea încredere nici măcar în ce vedem pe raftul de la bucătărie. În Ubik, realitatea e ca un apartament prost întreținut începe să se dezmembreze, să scârțâie în locuri ciudate. Obiectele devin învechite, timpul o ia înapoi ca un vinil care se zgârie și te lasă pe repeat.

Personajele nu știu dacă sunt vii, moarte sau blocate într-o stare de “half-life”, care sună cam ca o duminică dimineața după o sâmbătă proastă. Totul devine un joc de oglinzi sparte, un labirint construit din iluzii și simulări care ar putea foarte bine să fie generate de cineva cu o tastatură și o intenție ambiguă. Iar dacă “Ubik” e confuz în mod metafizic, atunci “Do Androids Dream of Electric Sheep?”, cartea care a stat la baza Blade Runner, te lovește direct cu întrebarea: ce mai înseamnă, de fapt, să fii om? Dacă ești construit, programat și totuși simți, ești real? Sau ești doar un alt model scos pe piață prea devreme?

La fel ca în “The Holy Mountain” (un film pe care Jodorowsky l-a făcut, cel mai probabil, sub influența a ceva substanțe, având în vedere că e o rătăcire mistică și, sincer să fiu, o mascaradă halucinantă cu simbolism pe alocuri de neînțeles) personajele par să se piardă. Și la fel ca în film, unde realitatea e un teatru suprarealist, plin de iluzii, și eu am trăit o astfel de iluzie muzicală.

După aproape patru decenii (40 de ani, gândește-te la asta, e o viață de om) am apăsat din nou pe play. Într-adevăr, o mai auzisem, indirect, accidental, în fundalul unei conversații, fie într-un context oarecare. Dar, de data asta, trebuia să o prezint la Rock Session, emisiunea mea de la Europa FM. Și ce am descoperit? Am perceput-o cu totul altfel. 

De data asta am ascultat cu adevărat. Mi-am dat timp să descifrez și am înțeles exact ce înseamnă să te târăști și am priceput ce-i cu ușile alea grele de lemn (“in time to a heavy wooden door”) și de ce toată lumea pare să le caute, dar nimeni nu pare să le deschidă. 

Când am auzit prima dată de “lâna de miel” sub picioarele goale (“There is lambswool under my naked feet”), am crezut că e doar o imagine poetică, genul ăla de vers pe care-l scrii când ești tânăr și crezi că totul e frumos și plin de metafore. Dar acum, când am trecut de o anumită vârstă și am văzut destule și viața m-a tăvălit puțin, înțeleg că e, de fapt, inocența pierdută, vulnerabilitatea aia cu care începi viața, înainte să vină greul, și cinismul, și ratele la bancă să se așeze peste tine. Iar picioarele goale sunt, evident, simbolul sincerității absolute. Tematic, piesa e o fabulație existențială, spirituală, o poveste despre un coridor misterios, plin de “lână de miel”, unde niște ființe fragile se târăsc în tăcere spre o ușă grea de lemn, o lume întunecată, suprarealistă, unde nu mai mergi, ci te târăști, semn al umilinței sau al unei inițieri. E alegoria peșterii lui Platon, varianta pentru muzică.

Nu te-ai săturat de tot ce e la fel? Să te uiți la pereții ăia, la aceleași umbre, zi de zi. Cum ar fi să ai un post de radio blocat pe o singură melodie și să zici că e singura muzică care există, dar ce e cu adevărat nasol e că, pentru tine, chiar e.

Platon a zis că ăsta e de fapt, într-un fel, cazul nostru, al tuturor, că suntem ca niște oameni legați într-o peșteră, adică, nu e vorba de o peșteră reală, cu lilieci și miros de mucegai, ci e peștera minții noastre, plină de ce credem noi că știm. Vedem umbre pe un perete, umbre ale unor lucruri despre care nu avem nicio idee. Credem că alea sunt realitatea, pentru că așa am fost învățați. Dar, ce se întâmplă dacă unul dintre noi se smulge din lanțuri, se ridică și iese afară? La început, o să-l doară ochii, normal. Lumina e prea puternică și o să-i fie dor de confortul umbrelor. Când ieși dintr-o relație lungă și dintr-o dată trebuie să te descurci singur, e derutant, nu? Dar apoi, ușor, ușor, începi să vezi, vezi culori, forme, vezi soarele. Îți dai seama că ce ai crezut că e realitate era doar o umbră palidă, îți dai seama că toată viața ai ascultat jingle-ul, când de fapt, afară e tot albumul.

Și, la un moment dat, vrei să te întorci în peșteră și să le spui și celorlalți. Le zici că afară e ceva mult mai tare, dar ei se uită la tine ca la un nebun, te batjocoresc, îți zic să-i lași cu prostiile tale și că știu ei ce e realitatea, uite, umbrele alea faine, aste-s viața.

Ce e cu adevărat trist? Că e foarte posibil să aibă dreptate. Nu pentru că umbrele ar fi reale, ci pentru că ei nu vor să iasă și e mai ușor să crezi că umbrele sunt realitatea, decât să te smulgi și să ieși în necunoscut. Asta alegoria lui Platon, o îndemn că poate ar trebui să deschizi ochii un pic mai mult, să lași deoparte umbrele și să cauți adevărul, chiar dacă te va durea la început.

Și asta e valabil și pentru prejudecăți, poate că ai crescut cu o idee prefabricată despre un anume grup de oameni, poate că ai crezut că toți sunt la fel ca un tablou, pictat în alb și negru. Dar apoi, dintr-o dată, ai ocazia să călătorești, să vorbești cu oameni, să îi cunoști, să îi vezi cum râd, cum plâng, cum beau o bere, să îi vezi ca pe niște ființe umane, cu bune și cu rele, nu ca pe o umbră pe un perete. Ieși pentru prima dată din peșteră și vezi soarele. Îți dai seama că ce credeai a fi un tablou în alb și negru, e de fapt plin de culori.

Și, bineînțeles, e școala. Nu mă refer la a memora date și formule, mă refer la școala vieții, la a gândi, la a pune întrebări. Dacă ești doar un papagal, care repetă ce i se zice, ești încă în peșteră, dar când începi să citești, să asculți, să pui la îndoială, să gândești critic, atunci începi să te ridici de pe scaunul tău și să cauți ieșirea. 

Da, uite, “The Carpet Crawlers” e o chestie tipică de om pe care îl doare ceva, dar nu știe exact ce. Te plictisești de moarte la serviciu și începi să-ți pui tot felul de întrebări existențiale în timp ce te uiți la un ecran de calculator. Și, la un moment dat, te lovește revelația: “You’ve got to get in to get out”.

Și aici e de fapt cheia, nu? Dacă ai vrea să scrii o carte îți e frică, de eșec, de ridicol, de faptul că poate nu ești suficient de bun. Și singurul mod de a te elibera de frica aia e să te așezi la birou, să te scufunzi în poveste și să scrii, să treci prin toate stângăciile, prin toate momentele de blocaj, să înfrunți monștrii din capul tău. Nu o să te eliberezi stând pe margine și gândindu-te la frică; o să te eliberezi doar intrând în ea.

Așa că, pe bune, Platon, cu ieșitul din peșteră, e doar o parte din ecuație, vezi ușa, dar ți-e frică să o deschizi. Ideea din “The Carpet Crawlers” e că, de fapt, ușa aia e în interiorul tău, că eliberarea nu e un salt simplu în lumină, ci un soi de “călătorie” prin întuneric, o căutare în interiorul tău și abia după ce te-ai confruntat cu tot ce e nasol, cu toate fricile, cu toate umbrele, poți să ieși la suprafață.

Am cântat refrenul ăla, nu? În ’85, ’86, ’87… Trăgeam un “bluz” pe el ca un buimac, convins că e un imn, o chestie mare, dar fără să înțeleg de ce. Și apoi, dintr-o dată, te lovește adevărul. Și nu e un adevăr frumos, care te ridică la cer, ci unul care te trage înapoi, în pământ. “You’ve got to get in to get out”. E o palmă de care ai nevoie, o palmă pe care ți-o dai singur. Realizezi că toată viața ta ai fugit, de jobul ăla pe care îl urai, ai fugit de responsabilități, ai fugit de fosta iubită, de tine însuți, ai tot fugit, dar, la finalul zilei, te regăsești mereu în punctul de plecare.

Ideea e că nu poți fugi de tine, nu poți să te prefaci că o problemă nu există, pentru că ea e acolo, ca firul roșu care se tot târăște, o linie de sânge, o venă, o spirală care te trage înăuntru. Culoarea aia, roșu-ocru, nu e o întâmplare, e simbolul a ceea ce se întâmplă înăuntrul tău, adânc. E sângele, e viața, e durerea aia care te macină și până nu te scufunzi în ea, până nu te confrunți cu toate mizeriile, cu toate greșelile pe care le-ai făcut, nu ai nicio șansă. 

Și atunci, la un moment dat, realizezi că singurul mod de a te regăsi e să te pierzi, singurul mod de a te vindeca e să-ți scotocești în rănile alea vechi. E ca o renaștere, un fel de a trece prin burta de mamă, un loc care te apără, dar în același timp te ține captiv și abia după ce ai ieșit de acolo, după ce te-ai târât pe covoare, ești, poate, pregătit să vezi cu adevărat lumina.

Să fim serioși, nu? Toți am fost puși să ne rugăm la un moment dat în viață, să ne spovedim. Ni se spune “să ne întoarcem spre Dumnezeu”, un fel de GPS spiritual care te scoate din belele. Dar, de fapt, ce ți se cere e să te întorci spre tine, acolo e și iadul, și paradisul. 

Covoarele alea din piesă, nu-i așa, sunt un fel de “calea” asta. E un drum plin de capcane, plin de “obstacole”, un labirint în care te miști, dar în care, în același timp, ești prizonier. E un paradox: vrei să te eliberezi, dar ești blocat.

Și asta e, de fapt, tot ce ține de adevăr și de lumină. Nu e ceva ce primești cadou de Crăciun, e ceva pentru care trebuie să muncești, pentru care trebuie să te lupți. Așa că, da, și Platon, și religia, și tipii din trupa aia cântă, de fapt, același lucru: ca să ieși, trebuie să intri, ca să vezi lumina, trebuie să te bagi cu capul în întuneric. E o luptă, o călătorie interioară și e singura care contează cu adevărat.

Cânți un cântec de 40 de ani, la fel ca un bețiv care nu mai știe de ce e la bar, dar continuă să comande băuturi. Cânți despre “târârea pe covoare”, și, la 15 ani, îți imaginezi cine știe ce chestie ciudată, ca un fel de carnaval al ciudaților. Dar acum, când te uiți în jur, în metrou, în birouri, vezi că, de fapt, lumea e plină de oameni care se târăsc. Oameni care merg în aceeași direcție, unii spre birou, unii spre casă, alții spre o promisiune goală de fericire. E o târâre fără sfârșit, o rutină care ne transformă pe toți în niște păpuși mecanice, asta înseamnă să te târăști pe covoare, să te miști fără sens, să ai ochii închiși, să speri la o eliberare care probabil nu va mai veni.

“The Carpet Crawlers” e despre viața însăși, despre căutarea continuă, dar anevoioasă a libertății și a sensului. Și e un avertisment că, în drumul ăla, s-ar putea să trebuiască să te târăști mult timp înainte de a ajunge la o ieșire.

Ce zici de chestia asta: covoarele alea din piesă, cu țesătura lor densă și ciudată, sunt, de fapt, viața modernă. Ești prins într-o rutină, o mare de zile care se repetă, iar fiecare pas e o descoperire, dar și un fel de capcană. E ca și cum ai merge pe un drum fără sfârșit, un labirint, și nu știi dacă o să ajungi undeva sau doar o să te învârți în cerc. Asta e, practic, “The Carpet Crawlers”, o imagine a rutinei, a stării de confuzie în care ne aflăm.

Și ce e cu “carapacele moi ale nou-născuților”? E o chestie dureroasă. E vulnerabilitatea, știi? E frica aia de a fi expus, de a te arăta lumii așa cum ești, fără scut. 

Chiar și versul ăla enigmatic, “mild-mannered supermen held in kryptonite”, îmi părea cool în adolescență. Știam deja filmul Superman cu Christopher Reeve și mă gândeam la ceva măreț când ascultam piesa. Acum, versul mă cutremură. De ce? Pentru că am văzut, foarte mulți oameni buni, capabili, plini de lumină, dar blocați de frică, de context, de rușine sau vinovăție. E un vers despre potențial neîmplinit, despre suflete înghețate în așteptare. Și aici, atunci când am făcut această conexiune, am rămas cu întrebarea: sunt sau nu unul dintre sufletele înghețate?

Versul introduce un contrast tragic: imaginea unor eroi cu puteri extraordinare, dar care sunt în același timp vulnerabili, capturați și slăbiți de o forță invizibilă, dar necruțătoare, “kryptonita”, simbol al slăbiciunii care-i ține prizonieri. 

În “The Carpet Crawlers”, oamenii se târăsc prin coridorul întunecat, vulnerabili și slăbiți, deși înăuntrul lor există un potențial imens, o putere neexploatată, “supermenii blânzi” care ar putea să iasă din întuneric, dar sunt ținuți în loc de o “kryptonită” metaforică, poate frica, poate conformismul, poate destinul.

Dar, în același timp, “The Carpet Crawlers” este claustrofobică, ireală și absurdă, foarte apropiată de lumea kafkiană. Coridorul roșu, creaturile care se târăsc, ușile închise, efortul aparent fără sens, toate amintesc de spațiile labirintice și autoritatea invizibilă din operele lui Kafka, precum “Procesul” sau “Castelul”.

Asemenea personajelor kafkiene și Rael pare prins într-o realitate deformantă, unde nu înțelege regulile, dar e forțat să le urmeze. Există aceeași luptă cu o forță opacă, aceeași angoasă, același sentiment de dezumanizare și căutare a unui sens inaccesibil.

Versul “You’ve got to get in to get out” rezonează perfect cu paradoxurile din Kafka: ideea că ieșirea presupune acceptarea și pătrunderea într-un sistem ilogic, în care libertatea pare mereu la un pas, dar niciodată atinsă.

Finalul piesei nu aduce eliberare, nu aduce răspuns, nici nu mai aștept să aducă. Rămâne suspendată, ca o întrebare. Și poate tocmai în asta constă forța ei, la 16 de ani căutam certitudini, la 56 accept întrebările.

Muzica? Atunci o găseam calmă, frumoasă, puțin melancolică. Ea e repetitivă și hipnotică, ca o incantație. Acum, îi simt exact rolul. Vrea să te cuprindă și să nu te mai lase. Sonoritatea piesei este în sine o extensie a metaforei inițiatice.

Structura sa este lentă, repetitivă, hipnotică, exact ca mișcarea celor care “se târăsc pe covor”. Ritmul este constant, egal, fără climaxuri dramatice, creând o senzație de ritual și resemnare colectivă. 

Pianul electric Rhodes e cald, dar distant, rotund, învăluitor, cu o textură care sugerează visare și interiorizare, exact ca o voce a memoriei. Sintetizatoarele umplu spațiul cu o ceață sonoră, ca o amintire care nu se clarifică niciodată. Nu e muzică pentru dans sau triumf, e muzică de contemplare și abandon. Acum înțeleg cât de profund susține ideea piesei: nu poți fugi de labirint, dar poți învăța să-l recunoști.

Vocea lui Peter Gabriel, calmă și aproape șoptită, creează intimitate, dar și tensiune, ca un ghid care povestește o experiență a sufletului.

Repetitivitatea liniei melodice este deliberată, ea nu obosește, ci accentuează ciclicitatea drumului parcurs de “crawlers”. Structura muzicală este aproape hipnotică evocă și o stare de transă, similară cu ritualurile religioase sau inițiatice, în care individul este purtat spre o altă stare de conștiință.

Piesa nu oferă un răspuns clar, nici o rezolvare. Din punct de vedere muzical, ea se stinge lin, fără o eliberare sonoră, ceea ce accentuează senzația de stagnare, de imposibilitate de a trece dincolo de “ușă”. Ca într-un vis, lucrurile rămân nespuse, dar nu uitate, iar refrenul, “You’ve got to get in to get out”, revine ca o mantră inițiatică, amintindu-ne că doar asumarea labirintului interior poate duce, eventual, la ieșirea din el.

Genesis construiește o metaforă totală, în care versurile evocă labirinturi literare și mitologice, iar muzica amplifică, în mod organic, fiecare pas al acestei coborâri în necunoscut. Este o piesă despre căutare, despre blocaj și despre speranța că dincolo de ușa grea se află, poate, o altă lume. Dar ca să o găsim, trebuie mai întâi să intrăm în întuneric, “to get in, to get out”.

“The Carpet Crawlers” mi-a fost alături în două momente foarte diferite ale vieții. Prima dată, ca o piesă misterioasă, aproape mistică, pe care o iubeam fără să știu de ce, acum e o oglindă, una care nu minte. Pe atunci îmi oferea fiorul necunoscutului, acum, îmi oferă adevărul despre mine.

Și știi ce e ciudat? Încă nu știu dacă am trecut acea ușă de lemn. Dar mă târăsc în continuare. De data asta, conștient.