Thom Yorke || Tomorrow’s Modern Boxes
Thom Yorke este un fel de Steve Jobs al scenei muzicale britanice. Asta in timp ce alternativele erau John Lennon si Paul McCartney adica Liam si Noel de la defuncta trupa Oasis, sau Bill Gates – Damon Albarn de la haotica Blur. Brett Anderson de la Suede este un David Bowie wannabee, Robbie Williams vrea sa fie la fel de popular ca Freddie Mercury (dar nu ii iese!), iar Guy Garvey de la Elbow este reincarnarea lui Peter Gabriel (care nu este mort, a fost la Bucuresti in mai). Un mic rezumat a ceea ce inseamna scenele de brit-pop, brit-rock si cine este mentorul cui in ultimele doua decade si jumatate pe axa Londra – Manchester.
Principala asemenare dintre Thom si Steve este nivelul avansat, l-as numi chiar premium, de sofisticare pe care il emana cei doi. Unul lupta cu falsetto-ul, pianul si beaturi house, iar celalalt lupta cu iPod-ul, Mac-ul si spiritul acerb competitiv si ambitios antreprenorial. Diferentele dintre Yorke si Jobs sunt: 1. Primul a descoperit dansul contemporan iar al doilea gradinaritul, 2. Primul nu a fost obligat sa isi abandoneze niciodata corabia, adica trupa sa, un fel de The Beatles moderni cu accente de Tangerine Dream si Kitaro, legendarii Radiohead. Fascinant este ca public target radioheadian are deja o medie de varsta intre 30 si 55 de ani, iar la Jobs lucrurile stau altfel de cand seamana cu Ashton Kutcher. Ce mi se pare amuzant este ca initial Thom visa sa fie o combinatie intre Jim Morrison si Kurt Cobain, dar intre timp a gasit o metoda sa se exprime electronic ca si cum ar merita sa faca warm-up pentru Paul Oakenfold, Paul Van Dyk sau (Paul) Jeff Mills. Intre cele doua perioade de mai sus, Yorke a avut suficient timp sa fie obraznic si taios fata de oamenii mentionati in primul paragraf, sa raspunda unui “Berlin Calling” adica sa colaboreze cu oameni din scena electro germana (ce e Made in Deutschland are suflet nu? Ei au adus “sufletul in aparat!”), si sa foloseasca internetul in scopuri caritabile inovatoare (vezi In Rainbows care era gratuit), nu sa il transforme in scandaluri precum Metallica au facut cu Napster. Printre activitatile de mai sus si-a gasit timp si pentru activism pro-drepturile omului, anti-razmerite internationale si protectiei mediului inconjurator.
In ultimii ani Thom, atat solo, cat si cu Radiohead sau super-trooper-ul din care face parte si Flea RHCP, Atoms For Peace, a lansat muzica muzica din ce in in ce mai minimala, texturata si brut organic electronica.
Este cazul si ultimului sau album solo, la opt ani dupa debutul The Eraser, Tomorrow’s Modern Boxes, care a fost lansat gratuit prin BiTorrent. Cred ca este luna lansarilor surpriza gratuite de nivel inalt, dupa ce si U2 au facut aceeasi scamatorie alaturi de mai sus mentionatii Apple (in cazul lor insa se pare ca a fost un dezastru). In cazul lui Yorke dezastros a fost dj-setul de acum o luna la care au fost doar 10 oameni in public.
Discul este foarte reusit, hypnotic si alienant pe alocuri, doar dupa titlul ne dam seama ca este o critica adusa societatii sclavagite si deformate de corporatii si atitudinea capitalista. Thom a stiut intotdeauna sa fie subtil politic in muzica sa! (Ascultati doar de pe OK Computer – Electioneering, sau de pe Amnesiac – Packt Like Sardines in a Crushed Tin Box sau de pe Hail To The Thief (numele discului este o trimitere la George W. Bush) – 2 + 2 = 5). Asadeci, 8 piese noi, simpliste dar sofisticate si cu acel “ceva” pe care artistul il experimenteaza de peste 15 ani: leftfield electronica, pseudo-Intelligent Dance Music, pe scurt IDM. Pentru ca nu exista un potential single, daramite hit, cred ca totul ramane la voia intamplarii si nu pot prevedea de unde sare o colaborare cu vreun super-personaj din lumea cinematografiei sau coreografiei si una din aceste 8 bucati se va transforma intr-un fenomen al anului: un nou dans inventat, o noua categorie de premii pentru cinematografie la BAFTA sau Mercury. Mie imi plac in mod deosebit melodioasele A Brain In A Bottle, Guess Again, The Mother Lode (care pare produsa de The Chemical Brothers, dar nu este! – Nigel Godrich va fi, si dupa moarte la butoane pentru orice disc Radiohead sau Thom Yorke, sau orice bucatica de muzica din Oxford.). Foarte melancolica este Truth Ray unde domnul muzician duce cantecul de leagan intr-o dimensiune in care depresia este o stare de spirit obligatorie pentru a trece pragul oricarei biserici. Cele mai bombastice si techno-house piese sunt umoristico-ironicele: There Is No Ice (For My Drink) si Nose Grows Some.
Eu astept acum remixul lui Avicii de la oricare din piesele de pe LP!
