One – U2

După un succes ca The Joshua Tree îți cam poți pierde simțul normalului. Dar realitatea dă cu tine de pământ.
U2 a ajuns în Berlin, la Hansa, prin toamna lui ‘90, în plină schimbare. Și trupa, dar și societatea care o găzduia. Brian Eno a crezut că un astfel de loc e foarte bun pentru a dezlega problema, aceea a unui vid.

Cei patru erau blocați la nivel componistic. Trupa era împărțită în două, Bono și The Edge pe un mal, iar vis a vis Larry Mullen Jr. și Adam Clayton. Bono și The Edge căutau inspirație în cultura electro, tehno, în general în cea sintetică, iar ceilalți doi doreau o continuare aproape identică a discului din ‘87.

Deblocarea (se ajunsese până la resemnare și chiar la soluția de a opri trupa) s-a produs întâmplător în timp ce făceau un jam la Mysterious Way, într-un moment de joacă The Edge a încercat o altă abordare a break-ului de pe piesă. Daniel Lanois (unul dintre producători) a surpins forma asta empirică și l-a pus s-o repete. Și din riff a ieșit One. Ăsta e momentul de grație. Faza asta, fără importanță aparentă, a făcut ca trupa să mergă mai departe. Și ori de câte ori are ocazia, cei patru spun că este piesa de relansare și că fără ea aventura U2 s-ar fi oprit în ‘91.

Versul care, probabil, descrie cel mai bine starea de fapt de atunci din interiorul trupei este We’re one, but we’re not the same.

Interpretările sunt multiple și pot fi asociate în multe feluri, cântec de protest, de dragoste, de regăsire, dar de fapt este un cântec despre relații. Despre vina resimțită de cineva care tocmai a ieșit dintr-o relație de lungă durată. Despre testul la care trupa a fost supusă în sejurul din Berlin.

Mica noastră derută vine și din cele trei video clipuri existente la piesă, fiecare dintre ele merg vizual în direcții diferite și atunci alimentează permanent imaginația. Versiunea lui Mark Pellington, cea cu bizonii, este inspirată de David Wojnarowicz. pictor, fotograf, scriitor, activist AIDS. De aici și până la a ne imagina versurile drept o discuție între un tată și fiul său bolnav, nu este mult.

Însă indiferent de dimensiunea sau de interpretarea pe care vrem să o dăm piesei, frumusețea rece a lui We’re one, but we’re not the same este inegalabilă.