Violator – Depeche Mode

Am tot tras de mine de ceva vreme să fac o cronică la Violator – Depeche Mode și să-i dau o notă. Și mi-a fost foarte greu. Mă gândesc că am tot felul de relații bizare cu trupele astea ca Depeche Mode. Pentru că le urmăresc de aproape 40 de ani (chiar așa) și am văzut cum au evoluat sau involuat.

Pentru mine, fenomenul Depeche Mode după ‘90 (cred că merită un studiu antropologic) și depeșoteca din Zalomit nu au însemnat nimic mai mult decât o fiță. Am râs (cu răutate, recunosc) de copiii ăia de ei ori de câte ori am avut ocazia, la fel cum am făcut și cu fanii Michael Jackson din prima decadă a anilor ‘90.

Am fost puțin gelos pe toată acea dezlănțuire de după Revoluție de care noi am avut parte doar în bude, în perioada noastră de adolescență, prin ‘85 – ‘88. Acolo ascultam la un casetofon mono Electronica, Thriller, Some Great Reward și primul disc al lui Billy Idol. Era foarte puțin pentru tot ceea ce ne doream. Pentru cei ca mine, care aveau o relație atât de tensionată, un soi de love and hate, cu muzica și relația cu ceilalți devenea la fel de tensionată.

Cred că noi am fost primii hateri, într-o formă nu chiar atât de nocivă. Am preferat să mă refugiez în rock și să refuz, orice contact cu DM. Dar de fiecare dată când mă intersectam întâmplător cu trupa, gândul îmi zbura la perioadele din liceu. Și la cât de mult îmi plăcea People Are People sau Master And Servant și de cum am ratat la mustață să cumpăr pe vinyl Some Great Reward.

Numai o nesincronizare m-a făcut să nu mai chiulesc de la o meditație de fizică. Proful îmi spunea cât de important este principiul al doilea al termodinamicii. Că datorită lui se poate demostra că un perpetuum mobile nu poate funcționa. Și uite așa cele două sute de lei au intrat în buzunarul profesorului Popescu. Care la final m-a privit fix și mi-a spus că am fost distrat. Normal, mi se rupea de Clausius și de faptul că dacă deschid geamul iarna, nu frigul intră în casă, ci căldura iese. Sau că Sadi Carnot are două teoreme. Noi râdeam de Carnot spunând că a fost primul bărbat care a avut ciclu.

Regret anii în care am refuzat Depeche Mode? Nu, pentru că am devenit, cred, mai obiectiv. Atât de obiectiv, că încercarea de aranjare a primelor cinci albume Depeche Mode mi-ar putea lua o eternitate. Când e vorba de ei sunt într-un perpetuum mobile. Dar, hei, sper că ați fost atenți mai devreme la pricipiul al doilea al termodinamicii, nu există așa ceva. Știu asta pentru că nu mi-am cumpărat Some Great Reward.

Tot ce voi scrie în continuare se poate rezuma la un singur cuvânt: fabulos.

Discul

“We called it Violator as a joke.  We wanted to come up with the most extreme, ridiculously Heavy Metal style title that we could!  I’d be very surprised if people could spot the joke!” – Martin Gore

Violator a devenit, în timp, o marcă. O marcă și pentru devastatorul amestec de pop, rock și electronică. Ba, mai mult, este desăvârșirea drumului început de Alan Wilder odată cu Black Celabration.

Albumul apărut în ’90 a fost biletul de reintrare în forță în America. Chiar dacă 101 a fost înregistrat acolo, Violator a fost poarta spre mainstream și a adus trupei cu totul alt tip de audiență.

Producătorii

Martin Gore a spus la un moment dat într-un interviu că înregistrările pentru Violator au mers foarte bine. Ultima înregistrare făcută cu veselie și entuziasm. Era entuziasm generat de un nou producător, Flood, dar și de modul în care acestea aborda lucrurile.

Albumul a fost înregistrat la Milano și în Danemarca și mixat la Londra de François Kevorkian. Inițial, cei patru și-au dorit să înregistreze cât mai repede pentru a surprinde mai bine esența pieselor. Însă a rezultat contrariul, timp mai mult petrecut în studio și o trascriere mai intimă, mai filosofică a pieselor.

Flood a temperat avântul băieților și a reușit să-i îndrume într-o direcție pe care ei și-o doreau de mai multă vreme. Contribuția lui Flood, alături de Alan Wilder, este imensă. Cei doi au găsit o cheie comună de limbaj și au reușit să ofere atmosfera corespunzătoare fiecărui cântec în parte.

Principalul punct forte al albumului este accesibilitatea. În fond, el nu este departe de dark pop-ul cu influențe post punk din Black Celebration sau de electro pop-ul edulcorat de pe Music For The Masses, dar reușește într-un fel să vorbească pe limba tuturor.

Piesele

Piesele se înșiră, una după alta, într-un ritm și o formă atent studiate.

World In My Eyes poate fi descrisă ca una dintre cele ma sexy piese ale trupei și cred că rezumă ceea ce spuneam mai sus, adică energia bună și entuziasmul. Toată trupa a contribuit cu voce la piesă, lucru rarisim. WIME rezumă unitatea și prietenia de la acel moment.

Sweetest Perfection este poate puțin nepotrivită pentru vocea lui Martin. Nu e genială, dar este remarcabilă prin atmosfera psihedelică pe care o crează și prin terenul pe care-l pregătește.

Personal Jesus este o piesă brută, primară, rămasă nealterată de eventualele mode. Piesa este deschisă de unul dintre primele riff-uri în care chitara este atât de evidentă. Aparent, Martin Gore s-a inspirat din modul în care Priscilla Presley a descris relația sa cu Elvis. Asta, dar și conotațiile religioase au provocat imense controvese.

Halo îți propune un trip euforic la un tempo scăzut. Ea este dezavantajată de poziția de după Personal Jesus. În același timp, cred că este piesa ce rezumă cel mai bine tot ceea ce a reprezentat Depeche Mode înainte de Violator.

Waiting For The Night reușește să capteze o atmosferă kraut rock. Flood și Wilder o duc într-o direcție Tangerine Dream printr-un aranjament uimitor de simplu. În mod normal, ar fi fost piesa lui Martin , dar lui Dave i-a plăcut atât de mult încât nu s-a putut abține și așa a ieșit un duet. Cei doi au făcut din ea una dintre cele mai emoționante piese Depeche Mode.

Enjoy The Silence este mix-ul perfect pe care New Order și Kraftwerk l-ar fi putut imagina vreodată. Chitarele lui Bernard Sumner s-ar uprapune perfect peste ritmurile germanilor. Însă e piesa care a avut parte de cea mai dramatică schimbare de producție. Asta pentru că lui Wilder îi suna a Pet Shop Boys în versiunea originală.

Policy Of Truth combină din nou riff-uri de chitară cu texturile electronice într-o precizie farmaceutică și este, probabil alături de Personal Jesus, cea mai dansantă piesă. Din nou lucrurile sunt gândite cu precizie, piesa are un intro repetitiv, dar foarte atrăgător și un refren ce poate însufleți un stadion întreg. Este piesa pe care asultând-o la Radio Nova 22 m-a făcut să-mi doresc cu nebunie să lucrez în radio.

Blue Dress și din nou Martin. Piesa are o doză de perversitate, dar nu te lăsa păcălit de asta. Riff-urile de chitară se contopesc minunat cu sunetul electronic și dau o atmosferă puțin lascivă.

Clean îi oferă lui Dave Gahan una dintre cele mai bune partituri vocale. Și o încheiere sublimă pentru un album legendar. Bass-ul pulsatil de la început amintește o clipă de Roger Waters și de demența de pe One Of These Days.

Violator este, în mare parte, mai mult minimalist decât complicat. Fiecare notă are sensul ei, fiecare efect sporește o stare sau o senzație. Melodiile de pe disc sunt senzuale, dinamizante, emancipate. Te captează într-o bulă și te țin acolo chiar și când nu asculți muzica.

Depeche Mode a stabilit cu Violator propria limită superioară și, în același timp, un reper, neegalat până acum, pentru fuziunea dintre muzica electronică și cea rock.

Majoritatea pieselor de pe album au potențial de single. Flood și Alan Wilder le-au împachetat în așa fel încât fiecare să aibă propria personalitate, dar în același timp să nu se abată de la sunetul distinctiv al trupei. Cei doi au știut să ascundă sub învelișul muzical un conținut emoțional foarte, foarte profund și, atenție, unele viziuni destul de sceptice asupra lumii. Și asta o simțim datorită/din cauza interludiilor de la sfârșitul Enjoy The Silence și Blue Dress. Ascunse, voalate, intrigante cele două interludii își arată dimensiunea abia în 2006, când, la o reeditare, una dintre piesele bonus, Mephisto, le unește și le arată, în sfârșit, grandoarea.

Violator rămâne după 31 de ani un album modern, care nu oferă repetitivitate, ci diversitate. Dar cum au reușit să-l facă să sune atât de unitar, asta e treabă de stiință. Sau este pură simplitate.

“I don’t have a natural process, I just sit down and write a song. Words come, melodies come and that’s it.” – Martin Gore

Personajele