White Lies la TimeShift Bucharest Music Festival [cronică de albume]
Încă o trupă ce intră în malaxorul comparațiilor cu Joy Division. Astfel încât ajungi să te întrebi dacă Joy Division a fost o trupă atât de influentă, sau una ușor de imitat. Căutăm răspuns altă dată. White Lies e un grup ce a mai fost în România, la cea mai bună ediție Bestfest, cea din 2009. A plouat ca naiba în după amiaza aia și i-am ratat. Atunci erau abia răsăriți, acum au patru albume. Pe care le-am luat la reascultat și am făcut o ordine a lor. Eu zic că merită să-i vedeți.
To Lose este un debut excepțional. Este un album plin de timbre puternice și contrastante venite, majoritatea, din hăul anilor ‘80, din partea întunecată și posomorâtă a acestora. Și nu vorbesc numai de sunet, care adună influențe zdravene de Depeche Mode, The Cure sau Joy Division (atât de prezentă, iată în toată muzica indie actuală), ci și de versuri ce au ca temă, moartea. From The Stars începe cu un vers ce-ți pune un nod în gât „I saw a friend I once knew at a funeral…” și reface, oarecum, cadrul din Atmosphere-ul lui Joy Division. Piesa titlu are un refren, ale cărui versuri flirtează pe față cu moartea “Let’s grow old together and die at the same time”, în Nothing To Give întâlnim versul “As you said goodbye, I almost died,” iar E.S.T. conține, la fel, tema morții “If you tell me to jump then I’ll die”. Pare că vrei să-ți tai venele, dar nu-i așa. Muzica este așezată cu știință peste toate versurile astea, care parcă scurg viața din tine, compozițiile sunt accesibile, iar cele mai multe au refrene memorabile.
Un debut memorabil, aproape cât un best of.
Piese cheie: Death, To Lose My Life, Farewell To The Fairground, Unfinished Business
Pentru albumul Big Tv, White Lies a făcut curat prin colecția de discuri din anii ‘80. Vapori, vapori de Ultravox, Depeche Mode, Simple Minds, U2, Joy Division, Echo And The Bunnymen te învăluie, astfel încât simțurile tale îți spun că ești în siguranță. Dacă ar exista un stil anume pentru discul ăsta, acela ar fi big pop sau, de ce nu, epic pop. Pentru că toată mixtura aia de mai sus nu mai ține seama de fiecare bucățică pe care o reprezintă fiecare. Chiar și Space I & II, cele două mici pauze instrumentale au rostul lor, reușesc să capteze o atmosferă și s-o rețină.
White Lies reîmpachetează într-o formă oarecum nouă, dar foarte placută, multe clișee ale anilor 80, uitate, prăfuite. Ele sunt utilizate briliant de Ed Buller (a produs printre altele Suede și Pulp), de la tonuri de chitară, loop-uri de tobe, la frazări și cadențe. Sunt updatate la consumul actual, puse într-un context modern.
Big Tv reușește să reechilibreze corabia White Lies.
Piese cheie Big Tv, There Goes Our Love Again, Tricky To Love
Sindromul albumului doi lovește din plin. Din păcate, un prim succes nu aduce relaxare și liniște în ceea ce privește creația, ci mai degrabă pune presiune pe trupă.
După un început ezitant și staționar, Is Love pare că o cârmește către un groove rock care din păcate nu-și atinge potențialul. Așteptam mai multă forță, mai mult iureș. Pierderea asta de viteză și putere este recuperată de Stranges și Bigger Than Us, care ridică nivelul de adrenalină fix pentru planantele Peace & Quiet (cam așa ar fi trebuit să sune un Duran Duran modern și nu în halul în care sună acum) și Streetlights. Simți cum stomacul se ridică până-n gât, exact cum îl simți când avionul prinde un gol de aer.
Dacă discului ăstuia nu i-ar lipsi coeziunea, ar putea spera să poată urca pănă aproape de primul. Așa…
Piese cheie: Is Love, Bigger Than Us, Peace & Quiet
Refrenul primei piese de pe Friends, Take Out On Me, conține versul “I’m in love with the feeling of being used”, cântat destul de obsesiv. Nu știm dacă este o mărturisire a trupei sau este propria proiecție. În cazul White Lies, după debutul extraordinar, așteptarea pentru următorul disc este foarte mare și de aici, poate, închidem ochii după fiecare album. Nu e ce ne doream, ce așteptam, ce căutam, dar ne place jocul, mica păcăleală, găsim piese de care să ne agățăm.
Tiltul ne arată o îndulcire a temelor alese, moartea dispare și apar discuțiile despre natura relațiilor umane, avem parte de romantism, în general de dulcegării pe pot duce la o stare pre diabetică.
Muzical, albumul se învarte în zona soft rock, pop, puțin disco și, pe alocuri dark synth rock ce ne amintește, de fapt, ce trupă ar trebui să fie White Lies și cât de „being used” suntem. Manipulați e un cuvânt prea tare. Pentru că, de fapt, White Lies goes disco.
Piese cheie: Take It Out On Me, Don’t Want To Feel It All
