Wish You Were Here, 50 de ani

În toamna lui 1975, Roger Waters avea treizeci și doi de ani și suficientă experiență ca să știe că unii oameni pur și simplu se pierd. Nu mor, nu pleacă în alte locuri, nu se căsătoresc cu secretara șefului, pur și simplu se pierd. Syd Barrett era undeva în Cambridge, trăia cu mama lui și pictase peste toate ferestrele casei cu vopsea neagră.

“Wish You Were Here” a fost încercarea lui Waters și a lui Gilmour de a construi un pod către cineva care nu mai era acolo să-l traverseze. Cincizeci de ani mai târziu, albumul “merge” pentru toți cei care au încercat vreodată să sune pe cineva știind că nu va răspunde, dar sperând totuși că poate, de data aceasta, va fi diferit.

Sunt momente în viață când un album își face apariția la momentul perfect. “Wish You Were Here” este unul dintre miracolele sincronizării între artist și ascultător, între durere și frumusețe.

Roger Waters a scris cea mai mare parte din acest album gândindu-se la Syd Barrett, fostul coleg care dispăruse din trupă cu șapte ani înainte și care lăsase în urmă doar întrebări și regrete. Dar albumul funcționează atât de bine și datorită lui David Gilmour. Chitara lui devine vocea pe care Waters o caută prin versuri, sunetul care umple golurile pe care cuvintele le lasă în urmă.

“Shine On You Crazy Diamond” ocupă cea mai mare parte din album, nouă părți dedicate unui om care probabil că nici măcar nu mai asculta Pink Floyd. Ironia este devastatoare și perfectă în același timp. Industria muzicală, despre care Waters vorbește cu aciditatea de care îl știm î stare, a consumat pe unul dintre oamenii pe care îi iubea cel mai mult. Singurătatea despre care cântă aici devine tangibilă, pur și simplu o simți în stomac când asculți discul într-o cameră întunecată.

M-am certat cu mine însumi asupra întrebării: este “Wish You Were Here” mai bun decât “The Dark Side Of The Moon”? Dar întrebarea ratează punctul esențial, pentru că discul ăsta funcționează diferit, e ca o scrisoare personală citită în public. Waters și Gilmour au reușit să transforme nostalgia și frustrarea într-o țesut format din muzică și vers care te face să înțelegi ce înseamnă să pierzi pe cineva care încă trăiește.

Albumul este compus în 1975, dar dorul pe care îl trasmit versurile nu are vârstă, singurătatea pe care o descrie rămâne la fel de actuală. Pink Floyd a reușit să prindă, la fel ca și la “The Dark Side Of The Moon”, ceva universal, anume senzația că oamenii pe care îi iubim se îndepărtează uneori într-un mod pe care nu îl putem controla.

Dacă “The Dark Side Of The Moon” te face să te gândești la existență în general, “Wish You Were Here” te face să te gândești la anumiți oameni din viața ta. La prietenii care au luat alte drumuri, la oamenii care au devenit străini deși îi cunoști de o viață. Waters a scris despre Syd Barrett, dar fiecare ascultător găsește propriul Syd în melodiile de pe disc.

David Gilmour este aici la fel de expresiv cu chitara precum Waters este versurile. Sunetul lui devine personajul principal al albumului, vocea care spune lucrurile pe care versurile le lasă în suspensie, tehnicia și emoția lui se întâlnesc într-un mod care pare natural, organic, ca și cum muzica s-ar fi compus singură.

I. Shine On You Crazy Diamond 1-5, monumentul prietenului pierdut

Dacă începi un album cu 5 părți din “Shine On You Crazy Diamond” e clar că faci o declarație de intenție care trece de orice convenție muzicală cunoscută până atunci. Waters și Gilmour știau că au de spus ceva important despre Syd Barrett și aveau nevoie de spațiu să o facă cum trebuie, cu răbdare. 

Versurile despre “diamantul nebun” care strălucește surprind perfect paradoxul unui om care a fost în același timp genial și fragil, precum un cristal perfect care se poate sparge de la cea mai mică atingere. Gilmour cântă despre cum Barrett a venit ca o legendă, ca un măreț fulger albastru, imaginea care te face să înțelegi imediat ce fel de prezență avea acest om înainte să se piardă în labirinturile minții sale și simți, cumva, în vocea lui Gilmour admirația pe care o poți avea doar pentru cineva care ți-a schimbat viața prin simplul fapt că a existat în ea.

Arhitectura sunetului și a memoriei

Partea vocală devine o rugăciune modernă, o chemare către cineva care probabil că nu mai poate răspunde, dar pe care continui să o faci pentru că alternativa, tăcerea completă, ar fi și mai apăsătoare. Chitara lui Gilmour face aici tot ce cuvintele pot face, dar și mai mult, umple golurile, spune lucrurile pe care le simți dar nu le poți articula, creează peisaje în care-ți poți imagina că persoana dispărută încă trăiește și respiră undeva, în spatele melodiei.

Ceea ce mă fascinează la primele părți din “Shine On You Crazy Diamond” este modul în care Gilmour construiește tensiunea prin absența notelor la fel de mult ca prin prezența lor. Pauzele dintre acorduri devin la fel de importante ca acordurile înseși, spațiile goale din muzică devin corespondențe pentru spațiile goale lăsate în viață de oamenii care au plecat. Fiecare notă păre cântărită, măsurată, plasată în locul perfect pentru a transmite exact greutatea potrivită de melancolie și speranță.

Paradoxul prezenței în absență

Când asculți “Shine On You Crazy Diamond” și știi povestea lui Barrett, realizezi că Pink Floyd a reușit să facă ceva aproape imposibil: să creeze un portret muzical al unei persoane care de fapt a încetat să mai existe ca personalitate coerentă. Barrett trăia încă când albumul a fost înregistrat, dar omul pe care îl cunoscuseră Waters și Gilmour dispăruse cu ani în urmă, lăsând în urmă doar ecouri și fragmente.

Versul “Remember when you were young, you shone like the sun” este un memento mori inversat, în loc să ne amintească că vom muri, ne amintește că am fost vii într-un anume fel care se poate pierde pentru totdeauna. Gilmour cântă cuvintele cu o căldură care te face să înțelegi că vorbește despre cineva pe care l-a iubit cu adevărat, cu acel fel de iubire care supraviețuiește chiar și atunci când obiectul ei se transformă în ceva de nerecunoscut.

Structura ca poveste emoțională

Primele 5 părți din “Shine On You Crazy Diamond” funcționează ca un preambul la o poveste pe care albumul o va spune în întregime, dar care poate fi înțeleasă complet doar la sfârșitul călătoriei. Măsura în care Waters și Gilmour și-au permis să lucreze la această singură idee, un om care a strălucit și apoi s-a stins, arată o maturitate artistică care-ți permite să înțelegi că aici vorbesc oameni care au trecut prin ceva real, care au pierdut ceva important și au găsit curajul să transforme pierderea în muzică.

Syd Barrett ca arhetip universal

Modalitatea în care Barrett devine un simbol pentru toți oamenii pe care i-am cunoscut în momentele lor de glorie și i-am văzut apoi pierzându-se în propriile labirinturi este ceea ce transformă “Shine On You Crazy Diamond” dintr-o declarație într-o experiență universală. Fiecare ascultător găsește propriul “diamant nebun” în aceste nouă părți de muzică, propriul om care a strălucit și apoi a dispărut în întuneric.

Waters a scris despre Barrett, dar piesa merge la fel de bine pentru prietenul din liceu care promitea să cucerească lumea și apoi a dispărut în mediocritate, pentru colega de facultate care avea idei geniale și apoi a renunțat la tot pentru o viață convențională, pentru toți oamenii care s-au stins înainte de a avea șansa să strălucească cu adevărat. “Shine On You Crazy Diamond” devine astfel un cântec pentru toți cei care au fost mai mult decât au ajuns să fie, devine o odă tristă pentru potențialul uman pierdut.

II.  Welcome To The Machine, profețiile despre lumea digitală

În 1975, Waters s-a uitat la industria muzicală și a văzut un viitor la fel de steril și de prădător. A înțeles că succesul era un proces de rafinare, o transformare a artiștilor în mărfuri, o fabrică de vise care producea în serie deziluzii. Oricine a petrecut mai mult de cinci minute pe TikTok, analizând cu ochi cinici mașinăria aia de validare instantanee, știe exact despre ce vorbește Waters.

Ce e de-a dreptul hilar e cât de puțin s-a schimbat, de fapt, scenariul. Doar platformele au devenit mai lucioase și mai personale. Înainte erai programat de etichete de discuri și de reviste, acum ești programat de algoritmi și de influenceri cu dinți perfecți. E același proces: mașina te izolează și te convinge că tu ești singurul responsabil pentru succesul sau eșecul tău, indiferent de cât de pervertită e ecuația.

Și, în mod sigur, nu e un accident că piesa se află pe un album dedicat lui Syd Barrett. Waters vedea în tragedia prietenului său o metaforă a unei lumi care consumă talent și suflet. Așa că, el se referă doar la tot sistemul care te face să crezi că poți să ajungi “cineva” în loc să fii pur și simplu tu însuți.

“Welcome my son, welcome to the machine / What did you dream? It’s alright, we told you what to dream” Dacă ar fi să traduc în termeni moderni, aș spune că e momentul în care un tânăr creator de conținut deschide aplicația, gata să-și verse sufletul într-un reel. Apoi, algoritmul intră în joc și, în loc să-i permită să creeze ce-l inspiră, îi aruncă în față trending-urile zilei: un dans la modă, un sunet viral, un challenge stupid. În esență, mașina îi spune: “Am văzut ce visai tu, dar stai liniștit, am pregătit eu un vis mult mai bun pentru tine. E pre-aprobat, e viral, e exact ce trebuie să faci ca să fii fericit.” Waters vorbește de conformitate mascată sub iluzia libertății, despre singura “supă a zilei”.

Waters a știut că această iluzie a libertății era doar o altă formă de control. Sistemul nu-ți fură visele, le reambalează și ți le vinde înapoi, dar mult mai diluate și mai superficiale.

“We’ve been learning to fly / But we’ve got to come down / And you’re just another cog in the machine / And you’re just another cog in the machine.” Aici e adevărul brutal, final. E momentul în care realizatorul de conținut se uită la sutele de postări, la mii de conturi care fac același lucru, la milioanele de click-uri și share-uri care nu înseamnă nimic în afara sistemului. Milioanele de “influenceri”, se transformă, toate, inevitabil, într-unul singur, o rotiță de înlocuit în mașinăria care macină date și atenție. Toate eforturile, toate nopțile pierdute, toate postările calculate la secundă te duc la același deznodământ: ești doar un produs, un cod de bare cu chip uman. Odată ce ai servit mașina, nu mai ești indispensabil. E cel mai cinic adevăr al erei digitale.

III. Have A Cigar, cinismul industriei în toată splendoarea

Sigur că alegerea lui Roy Harper a fost genială. E un detaliu care, în mod normal, ar părea doar o anecdotă pentru fanii obsesivi, dar aici are un sens profund. Faptul că Waters nu a cântat el însuși piesa subliniază ideea de singurătate. Vocea nu aparține trupei. Aparține cuiva din afara bulei, un tip care sună exact ca un prădător cu costum de designer care te ademenește la masă ca să-ți vândă un vis pe care, de fapt, îl vinde deja altor mii de naivi.

Oglinda perfectă, nu?, a ceea ce se întâmplă și azi pe Instagram sau TikTok. Oricine a primit un e-mail care începe cu “Dragă Mihai, suntem extrem de impresionați de creativitatea ta și vrem să te facem parte din familia noastră SLOBOZLATAVĂ”, știe exact că acel limbaj nu are nimic de-a face cu conținutul, ci e doar o formă de a te transforma în marfă, un pas spre a te transforma în cifra care va fi vândută mai departe.

“The band is just fantastic, that is really what I think / Oh by the way, which one’s Pink?” Aici e momentul de grație al ridicolului, un fel de culme a negaționismului. 

Waters a știut că astfel de oameni nu pot fi atinși de artă, de emoție sau de tragedie. Oamenii aceștia vorbesc o singură limbă: a profitului. Așa că, atunci când se uitau la povestea lui Barrett, ei vedeau un potențial de business irosit, nu o viață tragică.

IV. Wish You Were Here, scrisoarea pe care toți am vrut să o scriem

Piesa care dă numele albumului este o scrisoare deschisă către toate persoanele care lipsesc din viața ta, niște rânduri scrise-n acorduri și versuri care reușesc să adune toate gradațiile durerii de a fi separat de cineva pe care îl iubești. Waters pune întrebări care dor și care te urmăresc mult după ce melodia s-a terminat: poți face diferența între rai și iad, între un câmp verde și o șină rece de oțel, între un zâmbet și o mască? Întrebările funcționează ca un test existențial pentru oamenii care au devenit străini propriilor sentimente, pentru cei care au uitat ce înseamnă să simtă cu adevărat ceva real într-o lume care pare să îi forțeze să trăiască în permanență cu măștile pe față.

Dualitatea intimității și a vastității sonore

Acustica lui Gilmour de la început sună ca și cum ar vorbi direct cu tine, intimă și caldă, ca vocea unui prieten care te sună în miez de noapte când știe că ai nevoie să vorbești cu cineva. Fiecare acord pare ales cu grijă pentru a transmite exact cantitatea potrivită de melancolie și căldură, pentru a te face să simți că cineva înțelege prin ce treci, că durerea ta nu este singulară în univers.

Când se alătură orchestrația, senzația de singurătate se amplifică paradoxal într-un mod care pare să contrazică intuiția: ești înconjurat de sunet, dar tot singur rămâi, ca într-o cameră plină de oameni care vorbesc în limbi pe care nu le înțelegi, ca într-un oraș imens unde nimeni nu știe numele tău. Orchestrația devine ea însăși o imagine perfectă pentru modul în care funcționează singurătatea în lumea modernă, unde poți fi conectat digital cu mii de oameni și să te simți totuși izolat emoțional de toți.

Vocabularul pierderii

Versurile despre schimbarea eroilor cu fantome și a pasiunii fierbinți cu fum atrage exact senzația că oamenii pe care îi iubeai se transformă în străini fără să îți dai seama când s-a întâmplat lucrul ăsta, când a început procesul prin care cineva pe care îl cunoșteai perfect a devenit o persoană complet diferită. Waters folosește aici un vocabular al pierderii care funcționează prin contrast: caldură versus frig, realitate versus iluzie, substanță versus vid și desenează o hartă emoțională a teritoriului pe care îl traversăm atunci când o relație importantă se dezintegrează treptat.

Ceea ce mă impresionează la melodie este modul în care reușește să facă inventarul complet al tuturor modalităților prin care poți pierde pe cineva fără ca acea persoană să moară fizic. Fiecare vers e o capsulă de experiență condensată, o fotografie a unui moment când realizezi că ceva s-a schimbat ireversibil în relația cu cineva drag, că acel cineva a început să se îndepărteze de tine cu o viteză pe care nu o poți controla și într-o direcție pe care nu o poți anticipa.

Conversațiile cu fantomele prezentului

Melodia devine un cântec pentru toți care au simțit vreodată că vorbesc cu o persoană care deja s-a îndepărtat, chiar dacă fizic se află în aceeași cameră cu tine, pentru toate momentele când încerci să readuci la viață o conversație care odată era naturală și care acum pare forțată și artificială, când realizezi că vorbești cu o versiunea fantomă a cuiva pe care l-ai cunoscut cândva și care poate exista doar în memoria ta. Gilmour cântă aici cu vulnerabilitate și te face să înțelegi că vorbește din experiența proprie, că știe cum se simte să încerci să ajungi la cineva care s-a retras atât de departe încât vocea ta pare să nu mai poată ajunge până la el.

Piesa se citește ca o scrisoare pe care ai vrea să o trimiți cuiva care a dispărut din viața ta, dar pe care știi că nu o vei trimite niciodată, pentru că între voi s-a instalat o distanță care nu poate fi măsurată în kilometri, ci în ani de neînțelegeri acumulate, în cuvinte nespuse, în reproșuri tăcute care au crescut ca un zid invizibil între două inimi care cândva băteau în aceeași ritm. Waters și Gilmour au transformat experiența universală într-o melodie care sună ca și cum ar fi fost scrisă special pentru tine, în acel moment special al vieții tale când ai cel mai mult nevoie să auzi că și altcineva a trecut prin aceeași durere și a supraviețuit.

V. Întoarcerea la Shine On you Crazy Diamond, cercul se închide, 6-9

Albumul se întoarce în ultimele 4 părți la “Shine On…”, după ce ai trecut prin “Wish You Were Here”, “Welcome To The Machine” și “Have A Cigar”, te simți ca și cum te întorci acasă după o călătorie lungă și grea prin teritorii emoționale pe care ai fi preferat să le eviți. Muzica devine mai complexă, mai stratificată, ca și cum Pink Floyd ar fi învățat ceva important despre pierdere în timpul celor trei melodii din mijloc, ca și cum ar fi găsit noi modalități de a vorbi despre durere.

Părțile 6-9 din “Shine On…” sună diferit de 1-5, mai înțelepte cumva, mai împăcate cu ideea că unii oameni se pierd și că singurul lucru pe care îl poți face este să-i ții în viață prin muzică. Gilmour cântă aici cu o încuviințare care îi lipsea la început, cu înțelegerea că monumentul pe care l-au construit pentru Barrett este în același timp un monument pentru toți cei care au strălucit și apoi au dispărut din viețile noastre fără să înțelegem exact când și cum s-a întâmplat.

“Wish You Were Here” face pe dracu-n patru și reușește să transforme experiența personală a durerii într-un limbaj pe care-l înțelege oricine a pierdut vreodată pe cineva important și care arată cum cele mai bune lucruri se întâmplă când artiștii au curajul să vorbească despre cele mai slabe părți din sufletele lor.

Pink Floyd a luat o poveste despre pierderea unui prieten și a dus-o într-o meditație despre ce înseamnă să fii om într-o lume care pare să conspire împotriva legăturilor reale între oameni.

Albumul funcționează paradoxal, e o conversație pe care ai vrea să o ai cu cineva drag, dar știi că momentul a trecut pentru totdeauna, dar în același timp e un manual de instrucțiuni pentru cum să mergi prin durerea de a vedea oamenii pe care îi iubești transformându-se în străini sau dispărând complet din viața ta. Waters și Gilmour au făcut aici ceva care depășește granițele rock-ului progresiv sau ale oricărui gen muzical, e o muzică care te schimbă pe interior, care îți recalibrează înțelegerea despre ce poate face ea când este compusă cu sinceritate brutală și măiestrie tehnică în proporții egale.

Ce mă fascinează cel mai mult la acest album este modul în care reușește să rămână actual și relevant după aproape cincizeci de ani. Da, pentru că temele pe care le atinge, singurătatea, pierderea, critica societății consumiste, căutarea adevărului într-o lume plină de mimă și superficialitate, par să devină din ce în ce mai actuale pe măsură ce lumea se îndreaptă spre o digitalizare completă care ne îndepărtează pe toți de experiența directă și ne transformă în observatori ai propriilor vieți. Poate că Waters a avut dreptate să pună “Welcome To The Machine” pe acest album aparent personal, pentru că a înțeles instinctiv că problemele individuale sunt întotdeauna conectate cu problemele sistemice, că pierderea lui Barrett era doar un semn al unei boli mai mari care afectează societatea întreagă și că singura modalitate de a trata simptomele este să înțelegi boala în ansamblul ei.

“Wish You Were Here” este o hartă a teritoriului emoțional pe care îl traversăm toți atunci când realizăm că lumea din jurul nostru s-a schimbat într-un mod fundamental și ireversibil și că oamenii pe care îi iubeam se îndepărtează de noi cu o viteză pe care n-o putem controla, lăsându-ne să ne întrebăm dacă conexiunile reale au fost vreodată posibile sau dacă au fost doar iluzii pe care ni le-am creat pentru a ne face existența suportabilă.